“I grow warm, I begin to feel happy. There is nothing extraordinary in this, it is a small happiness of Nausea.”
Antoine Roquentin traieste in mine cu greata si excesele sale ontice, cu apetitul sau pentru solipsism si incantatiile sale gnostice, cathartice.
Jean-Paul Sartre ne-a murdarit pe amandoi, in extenso, cu automatisme si accente narcisiste, mistice. Ne-a pasit, ne-a incercuit in iluzia timpului, ascunzandu-ne in sensul ezoteric al asteptarii in gradina de ciment a trupului.
Amandoi ne-am trezit de dimineata cu gustul asta metalic de vid si plenitudine marunta, saraca, cu trosnetul asta surd de girusuri flegmatice, cu patosul “propedeutic” de a ne fixa in iluziile mintii fuga, magia si frica; maretia, nelinistea si foamea nihilista.
Am vrut, dar n-am putut sa ridicam o hartie aruncata pe jos si ne-am gandit ca nu mai suntem liberi, ci condamnati la libertate... inundati de idee; de existenta salcie care precede esenta - o contemplare orgastica pe care fiecare o traieste cum stie si cum poate.
Ne-am invelit ideile in fisicuri din care transpirau germeni vii si cuvinte infantile.
Eram fericiti in gratia propriei noastre nelinisti, in urzeala sevei noastre protoplasmatice, genuine, trucati pana la oase si mistificati de nebunie.
A small happiness of Nausea. Si poate nebunia timpului...
Subscribe to:
Posts (Atom)
