BLOOMENHERZ's LOUNGE

Pamantul se alinta coroziv in mine cu toate fantanile si oazele lui inselatoare.

Din pamant crestea iarba in sens invers.
Florile paralel cu pamantul.
Intre pamant si flori erau pasii,
... izbindu-se, pravalindu-se, emulandu-se.

Pasii s-au rusinat de florile ce priveau pamantul cu patima si regret.
Au alunecat, impleticindu-se in fiare, ruginindu-se, despletindu-se.
Aceiasi pasi ce au simtit durerea florilor sperand ca vor atinge
... pamantul.

Mi-am zgariat buzele incapatanandu-ma in zadar...
Sangele statea pe piatra.
Bezna pe silaba.
Dulcele pe pacat.
Pacatul sedat pe buza ta.
Triunghiul aproape isoscel
... pe inima mea.

Omul modern ia contur intr-un univers predestinat in general dezorganizarii, abolit in larva haosului originar. Insa nu intr-un haos al inceputurilor, ci intr-unul al sfarsitului total sau al renasterii intr-un alt plan.
Omul nu se mai supune lui Dumnezeu pentru ca insasi ideea de Dumnezeu este absurda intr-un macrocosm in care conditia ontologica are menirea de a condamna la stagnare mentala si metafizica, iar Legea nu mai e una coordonatoare, ci distrugatoare. Un Dumnezeu aflat in decadere, fumegand in dezolatie, un spectacol ridicol al falsei lupte mesianice.
Ce este omul revoltat impotriva imperfectiunii umane, sinele ce isi pastreaza cu orgoliu si demnitate demiurgica structura nepervertita, sub imperativul unei insolubile sete imateriale, altceva decat un dezertor de la propria sa conditie, o constiinta dialectica si in ciuda non-conformismului sau ideatic, predestinata reintegrarii intr-un circuit etern al armoniei initiale si doar aparente, al revoltei si al concilierii cu Marele Tot sau al abolirii individuale, promovand un ideal suicidar al anti-naturalului prin insasi intentia de conservare a naturalului?

A fi o persoana morala inseamna a fi mai inainte de toate o fiinta rationala. Inseamna sa nu faci ceea ce e firesc, deseori aceasta implicand o lupta interioara impotriva propriilor dorinte, supunandu-te datoriei, pentru ca "A trebui inseamna a putea"(Kant). La Kant, totodata, libertatea umana decurge din "proprietatea vointei de a-si fi siesi insasi lege", actionand "independent de cauze straine".
Ideea, desprinsa parca dintr-un innebunitor joc al ielelor, este cea care ii confera fiintei umane consistenta si integritate, in ciuda dezumanizarii sale treptate.

Dincolo de aparenta sa infrangere in plan teluric, omul modern sintetizeaza ceea ce s-ar numi eliberarea universului la sine, teza de sorginte hegeliana, ce presupune o sanctificare a ideii, singura cunoastere reala, imuabila, universala, facand abstractie de orice relativitate. Astfel, sacrificiul pe altarul ideii poate fi privit ca o solutie salvatoare, soteriologica, ca idealul mult cautat de a conserva dincolo de limitele conditiei umane, dincolo de cauzalitatea lumii fenomenale, efigiile lumii noumenale, de a se elibera prin autonegare, prin integrarea in Absolut, prin aderenta la universal, la Marele Tot.
A crede in imperativul categoric al dreptatii absolute presupune a nu concepe lumea si a nu se concepe pe sine dincolo de aceasta. Orice abatere de la principiul suveran e privita ca o anomalie, ca un fapt absurd si irational, deci eronat.
Dar poate ca morala inseamna mai mult decat supunerea permanenta la un set de reguli obligatorii, neluand in seama situatiile in sine.

Universul modern pluteste in larvele ametitoare si amenintatoare ale haosului, strapuns de anxietate si ingrijorare, nefiind caracterizat de o armonie propriu-zisa, ci de una atipica, in care nu absenta Legii, ci exclusivitatea, inaderenta, expulzarea umanului si exilarea acesteia in utopie sunt principiile coordonatoare.
Legea, in noua sa forma hibrida, azvarle fiinta de pe pozitiile sale dominatoare, la care ea se inaltase in tragedia clasica, limitandu-i, prin urmare, orizontul si perspectiva asupra intregului.
A fi moral intr-o asemenea lume, a-ti conserva natura rational-morala, umanul din tine ia forma unui deziderat de natura dilematica. Punandu-se pe sine pe un alt plan, mai inalt decat acela al spiritului uman, facandu-se inaccesibila, inabordabila, Legea, ideea absoluta devine, dintr-un punct de vedere al lumii, o forta alienatoare, un mecanism al instrainarii totale, un principiu pervertibil, malformat si malformant.

A fi moral poate insemna adesea a fi imoral, atunci cand moralitatea nu mai e un principiu dominant, o continua fertilizare a geometricului dincolo de spiritual si a particularului dincolo de universal. Antichitatea e eminamente unica varsta a integrarii acestui dualism: geometric-spiritual, particular-universal. Omul antic e integrat organic Legii, conlucrand, fiind parte integranta si inalienabila a acesteia.
Omul modernitatii timpurii e, in schimb, subjugat conditiei sale estropizante, inrobit idealului de a-si conserva conditia rational-morala, tradand-o insa, ingenunchiat in fata ideii de absolut, intr-un mecanism-capcana.

Dar cine este, de fapt, omul modernitatii propriu-zise? Ce il face pe el atat de contestat, atat de adulat si de necuprins intr-o viziune practic-edificatoare? CARACTERUL SAU PROTEIC. Omul modern sta sub semnul tutelar al lui Proteu, ca divinitate mutanta, ca zeu patronal al prefacerii neincetate, irationale a materiei. Natura lui e aceea de a nu avea niciuna, fiind ingropat in curgerea indefinita a mastilor, intr-o insurgenta a capacitaii sale de adaptare.
Drama sa ar consta, astfel, in incapacitatea de a-si contura o lege interna, o filozofie viabila, de a-si circumscrie propria finitudine de ordin intimist printr-o reinviere din insusi abisul finitudinii sale morale, spirituale, al emanciparii de complexul hedonist al tropismelor indolente, prin ultima solutie soteriologica a prefacerii mercurului timpului in aurul imuabil al substantei.

H. R. Patapievici il numeste "omul recent", omul - daca il putem numi asa - inmagazinat intr-o conserva...cu data de expirare pe eticheta. Omul care si-a pierdut nu doar esenta, ci, in mod natural, si prezenta, amputandu-si trecutul pentru a face un salt prematur in viitor, intr-un viitor care practic nu exista, fiind urmarea fireasca a unui prezent-simulacru, care nu-l mai poate adaposti si nici salva de la o iminenta metamorfozare in neant.
Patrunzandu-se pana la satietate de tot ce ar putea fi circumscris in sfera conceptului de materialitate, conturandu-se ca un pseudo-fenomen in raport cu sine, dar ca un epifenomen al prelungirii spre neant, spre indefinit, in raport cu noua materie-fiinta, omul recent devine un Gregor Samsa care se trezeste intr-o dimineata oarecare, dupa o noapte agitata de vise nelinistite, ca ultime indicii ale existentei constiintei sale sub reflexele placid-dilematice ale subconstientului, in plan oniric metamorfozat intr-un gandac urias, cuprins parca de microbul "rinoceritei" ionesciene, tranformat fiind intr-un animal prosper, bland si politicos (privit in oglinda inselatoare a materiei-caracatita), desi in memoria constiintei universale va ramane un simplu gandac de bucatarie cu antene fine, exceptionale din punct de vedere senzorial.
Dar, totusi, omul modern nu poate fi azvarlit undeva pe un raft prafuit in asteptarea expirarii termenului sau de valabilitate.

Atat H. R. Patapievici, cat si contemporanii sai, priviti ca itemi ai unei epoci in continua descompunere a umanului, a naturalului, prin imixtiunea brutala a superficilului, anticipeaza pericolul iminent al ingroparii grotesti a spetei umane in materialitate (in sensul sau atat particular, cat si general).
Creatia lor se doreste a fi nu atat o contrapondere la asaltul migratiilor pseudo-valorice, cu rol de a sensibiliza sistemul, virusandu-l, ci se axeaza mai degraba pe incercarea de bun-simt de a radiografia o epoca fara a o eticheta, punand-o sub primatul incertitudinii, sperand ca, asemenea lui Proteu, omul modern si-ar putea recupera natura, numai daca cineva ar reusi sa-l prinda, sa-l fixeze, sa-l stabilizeze, la inceput prin surprinderea principiului inconstantei sale, redandu-i mai apoi insasi substanta, redevenind, astfel, prin constientizarea inconstantei sale, constanta insasi.

Care este rolul omului in Univers? Ce e moral si ce e imoral? Exista, de fapt, o bariera de ordin etic intre moralitate si imoralitate? Exista, in esenta, un principiu suveran, un imperativ categoric si, daca da, care ar putea fi acesta? Te poti sustrage epidemiei "rinoceritei"? Este solutia de adaptare prin dezadaptare, intr-un frapant decor cvasi-dilematic, una viabila, autentica? Mai poate fi omul atestat ca atare in conditiile unei anomii cronice, generale? Mai poate fi omul numit cel putin...om!?
Sau statutul lui e acela de a nu fi propriu-zis nimic, confortabil invesmantat in etola unei epoci grandioase prin insasi surprinderea organica, fireasca a derizoriului ei, un creier pre-spalat, un pseudo-om, un pseudo-zeu, dar macar un mecanism camusian ireprosabil, perfect integrat in materialitate, care urca acelasi munte cu inversunare, strapuns fiind de amenintarea aceleiasi stanci ce sta sa cada, gata sa striveasca mereu aceeasi teasta, fidela depozitara, parca, a unui verset din "biblia" comunist-socialista. "Noi muncim, nu gandim!"... o prea adanca cugetare pentru a fi supusa interpretarii in lucrarea de fata...!