Eu singura am ucis zeita din mine...
In pripa, asa... zugravita in plastic si tivita in cuarturi, am zidit-o intr-un trunchi de serasir, invelita intr-un halou negru de matase.
Am tras norii in piept si i-am ascuns in ruptul capului, sub perdeaua zgrunturoasa de idealuri. O lingura mare de nori ofiliti, poleiti in cotorul moale al lunii, langa corpul meu adormit sub o sageata cu limba de mercur, rosu-lipicioasa.
Am ratacit drumul... in picioare de plumb si sandale de smoala.
Si ma simt usor vinovata...
Dar e o vinovatie rasa, o amorteala a pedalelor... o lehamite seaca, uscata, ce imi tine virulent respiratia.
Putina liniste, impletita in cozile lungi ale asfintitului... putina sarutare, ca o gheara intinsa pe buzele zeitei mele tintuite ca o statuie vie, ce se zbate tanjitor in somnul nesfarsit din mine.
Subscribe to:
Posts (Atom)
