Niciodata mie. Cel mai adesea altora. Celor raniti. Celor care priveau spectacolul vietii din anticamera. Le-am picurat pe buze aroma unei clipe speciale.
Le-am aratat stelele in fiecare zi altfel. Le-am oferit iubirea mea sincera in avalansa pana cand au inceput sa zambeasca. Pana cand au inceput sa straluceasca mai frumosi si mai puri, metamorfozati de blandete si speranta.
Eu am uitat sa mai fiu speciala. Sa ma trezesc dimineata cu gandul la durerea mea de dinti, la zilele aruncate la gunoi pentru simplul motiv ca... iubesc oamenii, iar efectul pervers al acestei indezirabile apucaturi e ca ei nu ma vor iubi pe mine niciodata.
Pentru ca in ochii lor par slaba, si nu generoasa. Pentru ca ei se identifica cu drama si mediocritatea, iar eu le tulbur perfectiunea mizera ca o idioata. Si numai din acest unic considerent egoismul e cea mai sanatoasa trasatura morala, un anestezic generat interior care-ti permite sa traiesti fara dureri cu tine insuti si cu ceilalti.
Subscribe to:
Posts (Atom)
