BLOOMENHERZ's LOUNGE

Tu – regele Arthur. Eu – doamna lacului. Ti-am daruit sabia legendara. Candva, o sabie rece, cu tais nervos si invelis de diamante, care in mainile tale s-a imbonavit de ganduri efervescente, magice.

Arondight, Balmung, Caladbolg, Chandrahas, Claiomh Solais, Crocea Mors, Curtana, Durandal, Fragarach, Hauteclere, Hrunting, Joyeuse, Kusanagi, Shamshir-e Zomorrodnegar, Tyrfing, Zulfiqar nu stiu sa-mi dea sarutul mortii galbene.

Vrajitorul Merlin cel cu barba alba si pleoapele carliontate imi citeste descantece cu buze fermecate si tample izbavite de stele si abisuri.

Ma ridic din angoasele mele legendare… un viu trist… bolborosind ceva despre amfore, torti alungite si vinuri legate.

Am bratele patate de untdelemn si degetele ferecate. Si ma gandesc cu groaza: e al dracului de trist, dar in definitiv nimeni nu a putut sa scoata sabia din piatra in afara de regele Arthur. Et nullus evadebat vivus qui eo vulnerabatur*.

*Si nimeni din cei atinsi de ea nu s-au mai vindecat vreodata.

O femeie este un mister neinceput, nepriceput, fara contururi, patat subtil de absolut.
Asculta o femeie.
Imbata-te cu buzele ei.
Pierde-te in bratele ei.
Respira in trupul ei.
Ascunde-te sub genele ei.
Citeste-i unduirile.
Culca-te cu gandurile ei.
Scrie despre sexualitatea ei.
Leneveste cu obrazul pe sanii ei.
Nu ii promite nedefinitul.
Arata-i stelele.
Ascunde-i visele in podul palmei tale stangi.
Spune-i povesti.
Vorbeste-i obscen.
Trezeste-te imbracat in pletele ei.
Du-o la meci.
Imparte cu ea berea si micii reci.
Si nu pleca fara sa zici nimic. E ca si cum ai calca pe lacrimi, strivind flori. Nu te teme. Nu te va prinde in clesti. Ea nu vrea decat sa ridice zmei.

Imi danseaza cuvintele pe maini, aburite, ca niste bratari subtiri, metalice, cu pasii sidefati si inima mica, mica, cat o gamalie. Tresar sub crengi miruite de nuc falic, care imi leaga anima in mistere batrane, negraite de buze muritoare. Mi-au spalat fruntea salbatica, bantuita de miracole, cu stergare de plastic.

Am un creier fidel, jalnic, fanatic. El nu se abate de la ceea ce stie. Iubeste ce atinge… cu nebunie. Creste din blandete, saltand cu voiosie pe trambuline.
Sap garduri noi, rup praguri vechi si plang cu pieptul incretit de fericire. Ma plictisesc de nemurire. Am pumnii adanc infipti in matcile dumnezeirii.
Nu sufar de tristete. Poate doar de nostalgie sau de o dulce ratacire. Am ochii mari si vad prin toate celulele si bulele fiintei mele arcuite.

Habar nu ai cata iubire se ascunde in nebunia gandurilor mele counter-intuitive. O fericire vie si zglobie care abunda de trairi nervoase, lascive, inundate de soare si parasutate in sperante.
E rupt in zambete core-ul simtirii mele. In mine cresc lastari de vie visinie si pasari cu penele zopsite plang anii roz, bombastici ai copilariei. Sunt munti si paradise ce se intrec in seva, galopand printre vise pitice, presarate cu libelule si afine.

Si nu am cheie, si nici zavor pentru aceasta imparatie. Sunt doar regina din legenda lastarilor de vie. O regina buna, vesela, dar trista. Legenda paradoxului din mine…

O picatura rotunda sau ovala, care ti se prelinge in melodii surde pe campurile mintii, in nestire, scufundandu-se in vazduhurile pamantii ale inimii. Nu… nu e o picatura bolnava, obsedata de amfetaminele din soare, prelinsa pe o frunza de-menta creata. E dansul fiintei tale transcedentale, in care iti imbratisezi lumina firava si o transpui in mii de ganduri si cuvinte sedentare, ucise pe buze rujate in sunete artificiale.

M-am hotarat sa nu mai vorbesc in metafore ermetice. Sa nu mai urc pe trepte oblice, care coboara din gol in lume. Sa ignor dansul picaturilor evlavioase sau desantate. Sa nu mai plang atunci cand tenebre selenare imi fura picaturile minuscule, argintate. Sa le ascund in manusi de matase.

Am mainile goale si imi asez visele albe sub stele indepartate, care asteapta si ele sa ploua din nou cu picaturi… mai mari si mai sfioase… ca niste mere rubensiene, stropite cu framantari albastre.

Mi-e sete de picaturi arse de lumina si impaturite in zahar. De cuvinte magice cu gene brune sau metalice, care sa imi palmuiasca tristetea si sa ma prinda in brate de dulceata. Am nevoie de priviri atavice, vopsite in verde copt, care sa imi perforeze timpanele sedate intr-un do suav... major. Ca sa ma scutur de picaturi tarzii, nervoase, evadand in libertate.

Poate ca voi zambi ca un copil fascinat de albine, avid de vanat fermecat. Si poate ca voi uita cum e sa atingi picaturi nordice, care iti erodeaza tiglele… intr-un joc de sah al inimii camuflate sub acoperisul mintii.

E ludica tristetea asta in picaturi. Un simt al umorului molipsitor si meschin...
Am scapat bagheta magica din maini intre coloane de picaturi. Degeaba te mai ascunzi sub palarii.

Am pus punct... un punct excesiv de rotund, care se rostogoleste cu gratie in bratele unor puncte de suspensie abia trasate. Un punct albastru... un albastru tipator si urat ca o meduza disgratioasa care mi se lipeste de ochi. E un punct flamand si umed ca o avalansa de ganduri crete si picaturi moi, evaporate, care mi-au fumegat in inima, avide de proaspat.

Un punct tare micut, care se balanseaza timid in aer, aruncandu-si un piciorus in zenit si varandu-si nasucul, curios, in nadir. Sta cu burtica la soare si asteapta sa fie preluat intr-o naveta spatiala de o civilizatie spirituoasa, care sa ii dea sa bea ambrozie si sa-l rupa-n gura pana se dilata si se face din punct balta.

Eeh... si as putea vorbi la nesfarsit despre acest punct, dar cine naiba da atata importanta unui amarat de punct!? Io, care l-am lipit pe sufletul meu. E un punct sfant, nenorocitul asta de punct...

Fericirea e mai mult asa... un sitcom de doi lei care imi provoaca greata.
Un delir consumat intre rulmentii grei ai constiintei mele branduite si fisurate.
O banda de otel care imi incolaceste bratele si imi survoleaza tamplele mirate.

Port capul asta greu pe umerii plapanzi ai dragostei si ma rog in fiecare clipa sa ma trezesc murdarita... manjita de ploi noi care sa-mi inunde visele pitice.

Toti sa stea in picioare, numai tu sa stai intins...
E trist... asa cum iti place tie. Ramai cu bine!

Visele mele nu sunt niste corcituri ale perceptiei analfabete ca pamantul e un moft oval si nervos, proaspat si sfaramicios.
Pana si cerul asta mov-netot nu plange de la un rau congelat in nori si botit de ploi.
Da-mi cu bidineaua pe la ochi sa-i patezi si pe ei cu fundite carliontate de smog. Multul e un chip noduros, cu cearcane de metal gaunos, ranjind fad, ca un betiv sinuos.

Mi-e indiferent si pot sa si mor cu scrasnetul asta ardent, spirtos de mortaciuni escaladate-n releu.
Da-mi motive sa rad si sa rod batoane de gris zimtos, caci iti spun io: Rimele mele nu s-au pocit de la rosu in degrade, scufundat in jeleu.
Vezi bine ca si gandul meu e apretat si cochet.
Pasii-mi sunt rotunzi si mereu... plang doar daca vreau eu.
Sa ne asezam deci pe pietre mai moi.
Nooormal... asa e mai bine pentru prosti, iar eu sunt un copil cam nervos.

Fac sarmale de cuvinte si ti le servesc cu vin fiert si fosfor in sange pentru aduceri aminte. Si, ma rog, sper sa te friga... Ti-oi mai da un servetel si un sut in carpator, oaspete nerecunoscator!
Ploile astea acidulate m-au erodat de tot... E cerul busy si acoperisul mov.

Daca e sa fim realisti... mie mi-e frica de inertie si de moarte. Si... cam atat... 4 now. Plang rar si rad des. Ard noptile si murdaresc zilele cu praf de calciu aromatizat. Privesc viata cu un soi de nonsalanta absurdo-idioata si ma imbolnavesc saptamanal de astenie existentiala.

Timpul asta ma agaseaza, ma omoara, ma innoada si ma ia asa cateodata o greata, o ameteala, incat imi vine sa-mi vand bratele astea argintate p-o pereche veche de sandale. Am o fata monahala si una recalcitranta, rupta de betie selenara.
Gandurile ma inteapa ca acele de plumb si se lipesc de mine ca niste ventuze cu picioare de tarantule. Ma furnica, ma sageteaza... Sufar de pseudo-amnezie ocazionala. Sunt sintetica si totusi neverosimil de reala. Ma invinetesc de la ceata si de la arome visinii, coagulate in pacaturi de bere rasuflata.

Imi clantane dintii si mi se contorsioneaza creierii intr-un borcan zbarcit de jeleuri obsesionale. Mi-am lipit un biletel pe frigider cu mentiunea: "Nu uita sa dai o raita pe la targul de vechituri. Vinzi sau dai la schimb iubirea si primesti ca bonus despartirea."
Ma culc fericita si ma trezesc ingramadita intre saci de naftalina fosforescenta. De ce plm e viata asta atat de sufocanta? Ma lupt cu vise nefinisate, jongland cu irelevante conceptuale, caricaturale.

Mii de furnici imi invadeaza zorii, in saci de faina integrala. Nu ma invelesc de frig cu saluri, ci pentru ca mi-e rusine de simplitate. Sunt mai cameleonica decat cameleonii striviti intre oglinzi compacte.
Imi place sa injur si sa blasfemiez oricand si pe oricine, dar na, m-am nascut cu un defect nenorocit de creatie... dau dovada de mult prea multa amabilitate. Daca e sa nu fiu complet sincera, nu sunt deloc mincinoasa. Pe bune acum... nu sunt o pacatoasa, dar ma inteleg de minune cu dracii.

Gasesc fermecatoarele broastele... asa mici, si verzi, si crete de la atata stat in balta. Au pielea romantata si ochii bulbucati de la holbat. Aprind lampi innegrite si le ascund sub felinare selenare.
Nu imi place sa vorbesc, ci sa postez. Aaa... si urasc bagajele metalice, filmele frantuzesti si miturile decrepite, sufocate de igrasie. Prefer sa imi privesc gandurile suspendate, prinse in carlige ieftine, de plastic. Am facut insolatie de la atata soare mov, trantit in ochi, in avalanse.

Urasc clovnii si nu imi plac deloc intrebarile. Imi place simplul si ma mandresc cu bombasticul. Sufletul meu e o salata moldoveneasca... asezonata cu sare de mare si ridichi basicate, inundate de ploi acidulate. Sunt ilogica si alunec pe platforme de marmura. Citesc extaziata "Zapada" lui Orhan Pamuk si fug catre "unde apuc".
Ma spal pe maini cu roua de stele si iti las tie visele mele... prea pitice ca sa-ti tropaie pe tample.
Prea multe confuzii si contuzii mentale! Prea mi-am prajit inima de la atata bomboane caramelizate! Mmm... mai bine incerc niste serbet. Viata asta e o budinca pe care trebuie sa o lasi sa se topeasca la soare si sa o stropesti din cand in cand cu esenta degresata de lapte.

Ti-am scris pentru ca nu stiu sa iti vorbesc asa… in silabe diforme, leganate pe falduri de sunete si rocade de scancete; pentru ca nu pot… pentru ca imi lipsesc cadenta, si linistea, si pulsiunea cu care se stropesc cuvintele puse la macerat in incubatorul sufletului.

Stiu... mai bine ti-as spune mai tarziu, intr-o zi ce-mi aminteste de nicicand ceea ce acum suna oricum infinit de prost si infiorator de idiot.
Nu stiu de fapt sa scriu despre tine… ma pierd in constiinta umeda a nebuniilor senine, neimplinite, sorbide… pe care le-am desenat pentru tine din pamantul mohorat si insalubru al ultimelor mele cadente refocalizate de iubire.

Bantuita de soare, amuzata de infrigurare, ma intunec si ma nasc neimblanzita din tainica mea eclipsa, cazand cu buzele inchise si trupul reimbalsamat din reverie. Cred ca ma lepad de ultimele tale reminescente.

Sa adormim pe iarba fierbinte, inspirand tacit picaturi din racoare ametitoare, de miez de noapte.

Sa ne lasam purtati pe umerii goi, halucinanti, sapati adanc in inima cruda a pamantului.

In ninsoare verde-albastruie, patati de vise stravezii, proiectate in oglinzi translucide, sa ne stropim sufletele cu unde vinetii, atent modelate din bucati sfaramicoase de plastilina.

Sa ma inveti sa ma nasc mai usoara si mai vie, mergand pe pasii moi… vanati de tine.

Sa imi a-prinzi inima d-in petale cenusii.

Sa o infasori in matase noua si grea de dorinta.

Sa ne intindem sufletele obosite pe marginile unei felii subtiri de fericire, adunand cu grija firimiturile ce ni se topesc pe buze.

Am inima bolnava de la atata culoare varsata pe mine, inecata in rosu si purpuriu inchis… mi-e dor de simplitate, si adevar, si nebunie si iti soptesc picurand incet cuvinte inca nerostite: Vreau sa ma imbrac in matase argintie…

Vreau sa ma imbrac in tine...

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare? In nimic, in orice, in atat, in asteptare? In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?

Caci galbenul inflorea in fiecare zi din iubire si nimic…
Nu ma temeam de lumina feroce; nu ma jucam cu umbre de ceata, cu sunete viscerale clocotind in timpane de fier; nu eram pentru a fi, ci pluteam in inertie, acum si aici.
Unduiri acustice. Soapte ascunse de ganduri si timpane. Un trup contorsionat in curbe intunecate. O inima prin care sangele pulseaza stramb, lasciv, de jos in sus, doar picurand. Ma pierd in fantezii si discrepante conceptuale… mult prea usor.
Ce caut?
Cum pot sti ce am gasit?
De ce m-am oprit acum si aici?
Oare ma tem de cautare ori de ceea ce nu pot gasi?

Azi, maine, ieri, candva sau poate niciodata… izolati de o constiinta nesaturata, infiorati de un curaj neimblanzit, metamorfozat in teama. Ma las prada acestor simtiri paradoxale. Te las sa cobori incet in mine, sa ma a-prinzi in lanturi grele de matase.

Nu ma mai doare nimic… Pot fi rece si fierbinte oricand. Nici nu mai simt. Ma pot sfarama inainte ca tu sa ma atingi. Astept sa imi dai drumul… alunecand din necunoscut, alungata din mister si absolut. Urasc trandafirii si rosul lor.
Acum nu mai pot bea din sticlute cioplite din vise de amator, ciobite cu spatule murdare de nisip. Am sufletul strivit, sangerand pe o batista prafuita, calcata in picioare de muritori. O gramada de vise inghetate si maturate de maini invizibile pe asfaltul ud, inrosit timid de strangeri de mana incinerate, strivite de o simpla imbratisare.

Ma pierd printre amanunte obositoare. Am tamplele fierbinti, tacute, nedecantate. Ingerez bucati de iertare si nepasare, zambind catre necunoscut si infiorandu-ma cu o trista detasare.
Sunt pierduta printre semne difuze de demarcatie si constrangeri idioate. Ma imbat cu ipocrizie si sperante prefacute in stafii reci, reinviate.

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare?
In nimic, in orice, in atat, in asteptare?
In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?
Azi cerul e o poarta de matase catre nicaieri…