Ieri noapte am avut un cosmar infiorator...
De data asta subconstientul nu s-a mai multumit sa sufoce in noroi uscat un impuls de vis, un germen de gand, ci a erupt intr-o avalansa de ciment gros si grunjos prin oboseala trupului meu.
Am simtit greata, sufocarea, praful, ameteala, mirosul fermentat de alcool, incrancenarea, pacea, iar apoi Moartea...
Moartea era in toate... in toate lucrurile ieftine pe care eu le pretuiam pentru frumusetea maruntului. Nu simteam decat parfumul ei fiert in sudori umede si luciditatea rece, ca o lama de fier infasurata in sange sarat si carpa imbacsita.
Ma durea aerul oxidat, forma tavanului, pleoapa stanga, pulsatia bratului amputat.
Insa apoi o mangaiere atat de sincera, atat de vie s-a infiorat ca o binecuvantare in pletele mele moi, mi-a imbratisat coapsele toropite si a alunecat cand racoroasa, cand usor fierbinte pe sub pori, ca o armata de musculite turmentate de prea mult vis, de zbor dezgolit.
Si m-am trezit... si era in jur de ora 4.25 a.m., si am plans, si am deschis geamul larg, si ceata lipita de drum tremura marunt si cicatrizant, si te-am imbratisat.
Apoi am baut impreuna prima noastra cafea.
Subscribe to:
Posts (Atom)
