"- Da-i in p. masii! Se dezbraca urgent. Nu se stie, la cine se referea insulta grosolana. La copacii de care el fusese legat si iata ca se eliberase, la orasul aflat departe, inecat in fum si-n zgomot, la oamenii care-i puneau piedici la fiecare pas, incat dac-ar fi fost sa se ia dupa ele, ar fi trebuit sa mearga in branci, ca acuma. Da, la oameni, caci oamenii sunt rai si noi uitam ca din cauza lor nu putem vedea lumea, care e frumoasa.
- Ce frumos! zise ea. (Vru sa continue: e afara).
- Ce frumoasa esti, ii spuse el pe sleau, privind-o gol, adica goala, de sus pana jos, in timp ce ea intelese ca de sus spre jos.
Se iubira, dar nu asa, cat ai zice peste, fara pic de poezie, ceva animalic si trecator, ci cu incetineala dibuitului, acea febra vesnica, pe care o are marea pe alocuri, prin partile inca necercetate, o iubire celebra, dintre doua fiinte modeste, care - in lipsa de istorici - isi scriu analele pe propria piele, dar cu litere de aur.
Desigur nu mai exista una ca dansa. Ea nu semana cu nicio alta femeie.
Totul era din ce in ce mai fantastic, si nu numai ca ea ii arata ca, daca vrea, poate face dintr-un om un dumnezeu, dar asta e prea sus. Din tantar armasar, dar asta e prea jos. Asa il salta si il lasa, nu-l slabea din comparatii, ci - daca vrea ea - e capabila sa-l puna cu botul pe labe si sa-l faca sa-i declare intruna ca o iubeste, stereotip, ca o placa de patefon uzata.
Ceea ce el si declara, simtindu-se intr-al noualea cer, ba chiar numarandu-le si iesindu-i unsprezece.
Cine a lasat iubirea, n-a fost un galma, cu g mic, un tampit, un tontalau, ci insasi natura umana, si-acum ar trebui sa le punem pe toate la feminin - o galma, o tampita, o toanta. Dar uite ca nu mai avem timp."
Subscribe to:
Posts (Atom)
