Te voi astepta aici, in cafeneaua damnatilor, imbracata in trupuri de flori albe si umbre sterse de simplitate.
Cu buzele umezite de ploi ninse de vara, voi pasi pe pamant cald purtand spre moarte cuvinte prinse in radacini nisipoase.
Iar soarele laptos isi va uda uscat nurii in balti de liniste fara sa guste din sucul patimii si fructul mangaierii intunecate.
Stiu ca intr-o zi vei veni si ne vom aseza spate in spate. Nu trupurile, ci aripile.
Tu vei privi prin mine, iar eu ma voi trezi in tine, in dumnezeul clipei si in dulceata limpede.
Iti voi vorbi intr-o uitata limba putin stangaci, rosind neimblanzita, incercand sa iti deschei cu un sarut albastrul claviculei.
Niciodata, niciodata nu te vei sparge in ceata cruda a zorilor. Niciodata timpul nu iti va fura samburii silabei. Ei vor rodi in mine, in amurgul domol al genezei, in piatra neagra zgariata de tipatul apei.
Te voi visa o data pe an, cu o aproape bucuroasa disperare. Voi astepta atat de mult incat lumea se va topi batrana in lava zapezii catacombice.
Ochiul inchis se va naste din franturi de puritate si picaturi balsamice.
Luna va rasari obeza, nemaiputand sa desparta noaptea de nenoapte si fiinta mea indragostita de dragoste.
Te voi iubi cu toate inimile pamantului, sorbite in carne si oase, amestecate in cer de sticla si mare, ingropate sub calcaiul teluric al universului otravit de aer.
Lasa-ti culorile moi in mine, in ingerii goi, intorsi inapoi...
Subscribe to:
Posts (Atom)
