BLOOMENHERZ's LOUNGE

Daca e sa fim realisti... mie mi-e frica de inertie si de moarte. Si... cam atat... 4 now. Plang rar si rad des. Ard noptile si murdaresc zilele cu praf de calciu aromatizat. Privesc viata cu un soi de nonsalanta absurdo-idioata si ma imbolnavesc saptamanal de astenie existentiala.

Timpul asta ma agaseaza, ma omoara, ma innoada si ma ia asa cateodata o greata, o ameteala, incat imi vine sa-mi vand bratele astea argintate p-o pereche veche de sandale. Am o fata monahala si una recalcitranta, rupta de betie selenara.
Gandurile ma inteapa ca acele de plumb si se lipesc de mine ca niste ventuze cu picioare de tarantule. Ma furnica, ma sageteaza... Sufar de pseudo-amnezie ocazionala. Sunt sintetica si totusi neverosimil de reala. Ma invinetesc de la ceata si de la arome visinii, coagulate in pacaturi de bere rasuflata.

Imi clantane dintii si mi se contorsioneaza creierii intr-un borcan zbarcit de jeleuri obsesionale. Mi-am lipit un biletel pe frigider cu mentiunea: "Nu uita sa dai o raita pe la targul de vechituri. Vinzi sau dai la schimb iubirea si primesti ca bonus despartirea."
Ma culc fericita si ma trezesc ingramadita intre saci de naftalina fosforescenta. De ce plm e viata asta atat de sufocanta? Ma lupt cu vise nefinisate, jongland cu irelevante conceptuale, caricaturale.

Mii de furnici imi invadeaza zorii, in saci de faina integrala. Nu ma invelesc de frig cu saluri, ci pentru ca mi-e rusine de simplitate. Sunt mai cameleonica decat cameleonii striviti intre oglinzi compacte.
Imi place sa injur si sa blasfemiez oricand si pe oricine, dar na, m-am nascut cu un defect nenorocit de creatie... dau dovada de mult prea multa amabilitate. Daca e sa nu fiu complet sincera, nu sunt deloc mincinoasa. Pe bune acum... nu sunt o pacatoasa, dar ma inteleg de minune cu dracii.

Gasesc fermecatoarele broastele... asa mici, si verzi, si crete de la atata stat in balta. Au pielea romantata si ochii bulbucati de la holbat. Aprind lampi innegrite si le ascund sub felinare selenare.
Nu imi place sa vorbesc, ci sa postez. Aaa... si urasc bagajele metalice, filmele frantuzesti si miturile decrepite, sufocate de igrasie. Prefer sa imi privesc gandurile suspendate, prinse in carlige ieftine, de plastic. Am facut insolatie de la atata soare mov, trantit in ochi, in avalanse.

Urasc clovnii si nu imi plac deloc intrebarile. Imi place simplul si ma mandresc cu bombasticul. Sufletul meu e o salata moldoveneasca... asezonata cu sare de mare si ridichi basicate, inundate de ploi acidulate. Sunt ilogica si alunec pe platforme de marmura. Citesc extaziata "Zapada" lui Orhan Pamuk si fug catre "unde apuc".
Ma spal pe maini cu roua de stele si iti las tie visele mele... prea pitice ca sa-ti tropaie pe tample.
Prea multe confuzii si contuzii mentale! Prea mi-am prajit inima de la atata bomboane caramelizate! Mmm... mai bine incerc niste serbet. Viata asta e o budinca pe care trebuie sa o lasi sa se topeasca la soare si sa o stropesti din cand in cand cu esenta degresata de lapte.

Ti-am scris pentru ca nu stiu sa iti vorbesc asa… in silabe diforme, leganate pe falduri de sunete si rocade de scancete; pentru ca nu pot… pentru ca imi lipsesc cadenta, si linistea, si pulsiunea cu care se stropesc cuvintele puse la macerat in incubatorul sufletului.

Stiu... mai bine ti-as spune mai tarziu, intr-o zi ce-mi aminteste de nicicand ceea ce acum suna oricum infinit de prost si infiorator de idiot.
Nu stiu de fapt sa scriu despre tine… ma pierd in constiinta umeda a nebuniilor senine, neimplinite, sorbide… pe care le-am desenat pentru tine din pamantul mohorat si insalubru al ultimelor mele cadente refocalizate de iubire.

Bantuita de soare, amuzata de infrigurare, ma intunec si ma nasc neimblanzita din tainica mea eclipsa, cazand cu buzele inchise si trupul reimbalsamat din reverie. Cred ca ma lepad de ultimele tale reminescente.

Sa adormim pe iarba fierbinte, inspirand tacit picaturi din racoare ametitoare, de miez de noapte.

Sa ne lasam purtati pe umerii goi, halucinanti, sapati adanc in inima cruda a pamantului.

In ninsoare verde-albastruie, patati de vise stravezii, proiectate in oglinzi translucide, sa ne stropim sufletele cu unde vinetii, atent modelate din bucati sfaramicoase de plastilina.

Sa ma inveti sa ma nasc mai usoara si mai vie, mergand pe pasii moi… vanati de tine.

Sa imi a-prinzi inima d-in petale cenusii.

Sa o infasori in matase noua si grea de dorinta.

Sa ne intindem sufletele obosite pe marginile unei felii subtiri de fericire, adunand cu grija firimiturile ce ni se topesc pe buze.

Am inima bolnava de la atata culoare varsata pe mine, inecata in rosu si purpuriu inchis… mi-e dor de simplitate, si adevar, si nebunie si iti soptesc picurand incet cuvinte inca nerostite: Vreau sa ma imbrac in matase argintie…

Vreau sa ma imbrac in tine...

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare? In nimic, in orice, in atat, in asteptare? In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?

Caci galbenul inflorea in fiecare zi din iubire si nimic…
Nu ma temeam de lumina feroce; nu ma jucam cu umbre de ceata, cu sunete viscerale clocotind in timpane de fier; nu eram pentru a fi, ci pluteam in inertie, acum si aici.
Unduiri acustice. Soapte ascunse de ganduri si timpane. Un trup contorsionat in curbe intunecate. O inima prin care sangele pulseaza stramb, lasciv, de jos in sus, doar picurand. Ma pierd in fantezii si discrepante conceptuale… mult prea usor.
Ce caut?
Cum pot sti ce am gasit?
De ce m-am oprit acum si aici?
Oare ma tem de cautare ori de ceea ce nu pot gasi?

Azi, maine, ieri, candva sau poate niciodata… izolati de o constiinta nesaturata, infiorati de un curaj neimblanzit, metamorfozat in teama. Ma las prada acestor simtiri paradoxale. Te las sa cobori incet in mine, sa ma a-prinzi in lanturi grele de matase.

Nu ma mai doare nimic… Pot fi rece si fierbinte oricand. Nici nu mai simt. Ma pot sfarama inainte ca tu sa ma atingi. Astept sa imi dai drumul… alunecand din necunoscut, alungata din mister si absolut. Urasc trandafirii si rosul lor.
Acum nu mai pot bea din sticlute cioplite din vise de amator, ciobite cu spatule murdare de nisip. Am sufletul strivit, sangerand pe o batista prafuita, calcata in picioare de muritori. O gramada de vise inghetate si maturate de maini invizibile pe asfaltul ud, inrosit timid de strangeri de mana incinerate, strivite de o simpla imbratisare.

Ma pierd printre amanunte obositoare. Am tamplele fierbinti, tacute, nedecantate. Ingerez bucati de iertare si nepasare, zambind catre necunoscut si infiorandu-ma cu o trista detasare.
Sunt pierduta printre semne difuze de demarcatie si constrangeri idioate. Ma imbat cu ipocrizie si sperante prefacute in stafii reci, reinviate.

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare?
In nimic, in orice, in atat, in asteptare?
In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?
Azi cerul e o poarta de matase catre nicaieri…