Cei fericiti au ramas pana la caderea soarelui in bezna. Au fost hraniti cu radacinile somnului si strugurii dulci ai uitarii. Li s-au retezat picioarele si dorul de a merge prin ploile albe si vantul rece.
Ce mi-au dat mie? Nectar indoit cu otrava vie.
Poate ca am murit de curatenie si inca mai suspin in groapa mea rosie.
Poate ca acum ma nasc din tacerea erotica si ma aleg din rasuflarea zorilor.
Poate ca m-au asezat in leaganul asta noptos, in strainatatea fiintei, iar sangele meu nu a uitat de tine. S-a involburat otravit de la caldura impura si a tasnit in mine cu o putere sfanta.
Asa s-a rasucit lumina nostalgic in noapte.
Asa m-a strans pielea sufletului.
Asa am cazut pe lume, indragostita de ochi de padure.
Mi-e teama de umblet, de calatorie, de strazile vietii.
Mi-e urat de celalalt colt al lumii, de marginile-nchise, de hotare neatinse. Si stiu... sunt otravita cu iubire.
Voi invata un zbor atat de adanc, atat de orbitor, incat otrava se va evapora intr-o implozie de aburi. Causul palmei nu va mai astepta in gol o intoarcere.
Voi scuipa moartea infrigurata, tatuata de o fericire adevarata.
Carnea cuvintelor nu-mi va mai fi albastra...
Florile, frunzele, fructele.
Oasele mele rupte.
Ultimul ras al tau hohotind in tipete oarbe, tragand sa moara.
Si jur... nu te voi mai inventa niciodata.
Niciodata.
Otrava.
Subscribe to:
Posts (Atom)
