Fluturi negri s-au ratacit pe pielea fierbinte. Ei strajuiau in solemnitate o flacara ce s-a topit astazi in sarutari de ceara amara.
Nimeni nu plange mumia luminii de altadata. Doar ploaia intruchipeaza boabe mari de lacrimi ce cad dulci si reci intr-o bataie de piatra, pe trupul tau pastrat cald, - in naivitatea-mi aroganta - un aluat sacru, proaspat ca cerul diminetilor purificate de verde si roua tamaioasa.
Tot strang la piept un cutremur ireal, nevrand sa inteleg ca lingura de miere era otrava, iar ochii tai marunti, doar o nalucire a raiului, in care saltimbanci tristi si-au facut, pentru o clipa, acrobatiile caraghioase.
As vrea sa imi fi fost strain, sa te fi stins ca un fum ce isi aduna aburul, maruntit de spiritul arderii, in stransoarea firava a altor petale, unite intr-un val opac de nepasare.
Dar cumva s-a intamplat altfel... Caci am inchis ochii sa te cunosc mai bine pe tine, fiu al ploii, si m-am umplut ca o fantana veche si destula, ce si-a deschis porii de apa spre lumina alburie. Ai curs in mine ca un impluviu de metamorfoze ce mi-au ascutit simtirile, ca o implozie de forte gingase, care isi ascundeau chipurile de efemer si tulbure. Mi te-ai involburat in vene ca un parfum tare, care ma strabatea de jos in sus, ca un luminos inviorator de dorinta curata, pulsand fioros in inceput si destramare.
Ai fost mai furtunos decat lanturile spumoase ale mari, un carbune aprins, sterp de negru, ce si-a lasat lucirile de scrum in pantecele inimii... acum, un templu de racoare, ce nu ii poate stinge adierile spalate in foc si puritate.
Ma rog neincetat pentru uitare...
Subscribe to:
Posts (Atom)
