S-au imbracat ceturile in viu si pasi din cenusa aromata alearga pe descult inalt. Albastrul s-a aprins in lumanari din galben ars, impodobit crud pe buze curate. S-au desprins din mine florile de gheata si e placut, caci nu mai doare.
Noaptea e doar nisip, si clocot, si salbatic. Ger imbracat in paturi matasoase si cafele turnate in pahare ciobite. Felii de dulce imbibate in nectar de lapte. Ochi sub care se ascund zambete indraznete si fumuri pastelate. Si cald boem. Si tipat desenat. Si picioare ce se impletesc. Si gene sarutate. Si verde cules din roua diminetii, intre ferestre cu margini albe. Si degete obosite. Si flori desenate pe piele, ce miros a nerabdare si calm ametitor. Si plete sfidatoare. Si matase cu miros de parfum tipator. Si cuvinte incrusate. Si lumini clatite in culori vibrante. Si picuri de rosu molcom. Si sufletul ce s-a golit sa te primeasca. Si struguri moi, stransi intre dintii inclestati in viata.
Si noptile ce se amesteca sarate.
- david brent
i often hear people say (and think myself) that they deserve something. but the question is - why do we deserve things at all? and compared to who? is this word just a relic from religion - a reminder of the categories hell/heaven? or is it a disguised form of presumption?
what we deserve in life is perhaps the same thing as what we expect of life?
and isn’t it kind of amazing to be alive at all, considering the odds?
Subscribe to:
Posts (Atom)
