Invata-ma sa plang cu lacrimi reale.
Sa ma nasc prematur din cruste uscate,
batatorite de soare,
tavalite prin pasi flamanzi de candoare.
Sa pasesc din acest decor absurd
catre lumina franta
din pseudo-absolut.
Invata-ma tu...
De ce naiba sunt asa de vie?
De ce vad atat de limpede?
De ce inteleg atat de repede?
De ce uit atat de greu?
De ce ma mir atat de des?
De ce plang atat de rar?
De ce cred atat de intens?
De ce ma lupt cu un curaj nebunesc?
De ce am gandul inundat de ploi?
De ce cresc diamante in noroi?
De ce postesc?
De ce plutesc?
De ce ard zmei?
De ce am gri in suflet si pe ochi?
De ce nu suntem rupti de beti?
De ce e luni si nu e joi?
Eu ma intreb. Tu doar te miri... De ce!?
Stau ascunsa intr-o cutie de chibrituri si numar zmeii ingusti din mine… buzele reci si tamplele smintite.
Sunt un copil batran… si stiu ca adevarul minte.
Am obosit sa ma mai joc cu dumnezeul reflexiv din mine.
Au innebunit culorile de la atata mucegai de primavara.
Li s-au murdarit contururile de la atata soare.
S-au imbolnavit de freamat si visare.
Fuzioneaza imbatate de senzatii noi,
frangandu-se in mii de bucati fragede, moi,
ce pulseaza furtunos in noi.
Astazi am renascut din MOV...
Subscribe to:
Posts (Atom)
