Cand ai venit a fost explozie de fum cu miros de portocal copt, si menta proaspata, si abur visiniu si racoros de ceai din frunze de cires, turnat in cupe piperate, si rumegus ud, cojit de pe pereti ce au cunoscut doar atingerea soarelui, si nasturi de sticla asortati la culori metalice, si furnicaturi de votca ramasa peste noapte in paharele tale. Toate au pocnit ca un proiectil rosu prin albus dulce de priviri electrice si paienjenisul sangelui s-a pulverizat fierbinte in buze senzuale si imbratisari extatice. Si toate gloantele din lume au plesnit zgomotos in mine, lasand pe fiecare muschi o zgarietura cicatrizata in argint viu. Fiecare celula a mea a simtit atunci unde se afla fiecare celula a ta, fiecare atom de fiinta, ce stie, cum simte, din ce stea s-a nascut, in ce limba vorbeste. Am stiut ca intreaga materie exista sui-generis in tine, caci tu ai fost magia si magia a inceput sa-ti semene.
Mi-ai dat cate putin din buzunarul cu lumina... Imi amintesc de dantela verde, pe care o strangeam la piept, cocotata pe canapeaua veche de plus, de prafuri colorate in cafeniu moale ce patrundeau pe geamul intredeschis in amiezile de martie, de noptile ce ne prindeau in vegetal crud, ascultand doar soapte si vinil prafuit. Si m-ai lasat sa privesc prin nori si plumb. Cand visezi, e cel mai usor sa te pierzi, dar tu m-ai tinut de mana strans. Imi amintesc cum nu te temeai de nimic, iar eu ma speriam de indrazneala de a spune "noi". Si m-am simtit femeie si fetita, la fel de vie si tulbure, intr-o simultaneitate de clipe, traite in vecinatatea vesniciei. M-ai lasat sa visez pana la capat. Si m-am trezit din cel mai adanc somn, mi-am dezlipit de pe ochi ventuze negre de plastic. Si am simtit pentru totdeauna cine sunt, cum sunt si cum voi fi de acum.
Am stat nuda in epifanie, in atemporal si sexualitate, lasand sa curga in matase alba seminte magice de sange si sudoare.
Si timpul mi-a facut o favoare, cand ma lovea in piept cu manusa lui metalica. Ma bucur, caci totul a fost pana la tine doar amagire rece si simtire trecatoare...
Tricoul tau, tricoul meu preferat, blandetea aproape brutala din privire, mirosul racoritor de compot de piersici, zidurile inalte, invaluite in iedera neagra, eu si tu dizolvati in sfintenia noptii, piscaturile lenese de soare primavaratic, casetofonul din masina alba, ploi moi, ladita cu gheata, dimineti cu praf de biscuiti, talpile mele pe beton cald, padure, folia de plastic amestecandu-se cu frunze umede, blugii tai suflecati pana la genunchi, inghetata cumparata la miezul noptii si degustata fara graba direct de pe buze, ca un zahar rosu cu gust de ruj si bezea, parfumul tau aproape vegetal, apa rece, din nou ploaia jucausa si emotionata, invaluindu-ne matern gleznele. Ploaie temporara si atemporala peste noi, prietenii ei galagiosi, completandu-ne complesitor.
Si cand ma gandesc ca inainte imi placea sa calatoresc doar cu ochii inchisi si talpile bine impaturite in griul inert al existentei. De una singura, cu ochii mei inaripati ascunsi in vant ondulat. Uneori mi-i acopeream ca sa ma stiu singura si sigura, departe de acele adevaruri din interior pe care imi e teama sa le ascult deseori. Dar demonii ramaneau de veghe, agatati de doruri si tristeti sterile. Si speram in secret sa vii tu, da, cineva ca tine, si sa arunc pantofii cu toc si rochiile pastelate pentru draperii de ploaie si necunoscut salbatic.
Eu, convinsa ca nu pot trai decat singura. Tu, convins sa imparti drumul cu mine. Eu, asteptand mereu la rascruce de drumuri. Tu, asteptandu-ma cu o harta inrosita de trasee. Poate ca in drum spre oriunde te-am intalnit pe tine... si de acum nu o sa adorm pe locul din dreapta fara muzica, fara fiorii aventurii, pentru ca totul cu tine e o eterna calatorie catre mari neinotate si munti neumblati de nimeni.
Invata-ma sa plang cu lacrimi reale.
Sa ma nasc prematur din cruste uscate,
batatorite de soare,
tavalite prin pasi flamanzi de candoare.
Sa pasesc din acest decor absurd
catre lumina franta
din pseudo-absolut.
Invata-ma tu...
De ce naiba sunt asa de vie?
De ce vad atat de limpede?
De ce inteleg atat de repede?
De ce uit atat de greu?
De ce ma mir atat de des?
De ce plang atat de rar?
De ce cred atat de intens?
De ce ma lupt cu un curaj nebunesc?
De ce am gandul inundat de ploi?
De ce cresc diamante in noroi?
De ce postesc?
De ce plutesc?
De ce ard zmei?
De ce am gri in suflet si pe ochi?
De ce nu suntem rupti de beti?
De ce e luni si nu e joi?
Eu ma intreb. Tu doar te miri... De ce!?
