Tricoul tau, tricoul meu preferat, blandetea aproape brutala din privire, mirosul racoritor de compot de piersici, zidurile inalte, invaluite in iedera neagra, eu si tu dizolvati in sfintenia noptii, piscaturile lenese de soare primavaratic, casetofonul din masina alba, ploi moi, ladita cu gheata, dimineti cu praf de biscuiti, talpile mele pe beton cald, padure, folia de plastic amestecandu-se cu frunze umede, blugii tai suflecati pana la genunchi, inghetata cumparata la miezul noptii si degustata fara graba direct de pe buze, ca un zahar rosu cu gust de ruj si bezea, parfumul tau aproape vegetal, apa rece, din nou ploaia jucausa si emotionata, invaluindu-ne matern gleznele. Ploaie temporara si atemporala peste noi, prietenii ei galagiosi, completandu-ne complesitor.
Si cand ma gandesc ca inainte imi placea sa calatoresc doar cu ochii inchisi si talpile bine impaturite in griul inert al existentei. De una singura, cu ochii mei inaripati ascunsi in vant ondulat. Uneori mi-i acopeream ca sa ma stiu singura si sigura, departe de acele adevaruri din interior pe care imi e teama sa le ascult deseori. Dar demonii ramaneau de veghe, agatati de doruri si tristeti sterile. Si speram in secret sa vii tu, da, cineva ca tine, si sa arunc pantofii cu toc si rochiile pastelate pentru draperii de ploaie si necunoscut salbatic.
Eu, convinsa ca nu pot trai decat singura. Tu, convins sa imparti drumul cu mine. Eu, asteptand mereu la rascruce de drumuri. Tu, asteptandu-ma cu o harta inrosita de trasee. Poate ca in drum spre oriunde te-am intalnit pe tine... si de acum nu o sa adorm pe locul din dreapta fara muzica, fara fiorii aventurii, pentru ca totul cu tine e o eterna calatorie catre mari neinotate si munti neumblati de nimeni.
Invata-ma sa plang cu lacrimi reale.
Sa ma nasc prematur din cruste uscate,
batatorite de soare,
tavalite prin pasi flamanzi de candoare.
Sa pasesc din acest decor absurd
catre lumina franta
din pseudo-absolut.
Invata-ma tu...
De ce naiba sunt asa de vie?
De ce vad atat de limpede?
De ce inteleg atat de repede?
De ce uit atat de greu?
De ce ma mir atat de des?
De ce plang atat de rar?
De ce cred atat de intens?
De ce ma lupt cu un curaj nebunesc?
De ce am gandul inundat de ploi?
De ce cresc diamante in noroi?
De ce postesc?
De ce plutesc?
De ce ard zmei?
De ce am gri in suflet si pe ochi?
De ce nu suntem rupti de beti?
De ce e luni si nu e joi?
Eu ma intreb. Tu doar te miri... De ce!?
Stau ascunsa intr-o cutie de chibrituri si numar zmeii ingusti din mine… buzele reci si tamplele smintite.
Sunt un copil batran… si stiu ca adevarul minte.
Am obosit sa ma mai joc cu dumnezeul reflexiv din mine.
