Uneori zilele par inmanusate in beteala mecanica si aerul se onduleaza greu, imbracat in miez de muzica si parfum galben. Si pieptul tipa a condens inecacios si rasuflare impietrita in membrana jugularei. Atunci apa e doar otrava alunecand lasciv prin coridoarele trupului. Si hainele ascund tristeti indoliate, caci epiderma zace uscata, strapunsa de setea spiritului insangerat de muscaturi de dor.
Insa inceputurile se desprind nesperat de imbietor din bobitele amare ale sfarsitului si noi maini ti se ofera in imbratisari ametitoare si sarutari cu gust de zapada dulce. Capsuni uriase pocnesc sub matasea degetelor, stropite cu aer vanilat si furnicaturi senzoriale.
Atunci orasele sunt cucerite de noi senzatii si lumini albe se asaza pe cenusiul trairii ca o carne noua pe articulatii fine. Soarele se aprinde mineral in tablou fructat, ca un schelet de portocala asezat punctat peste caramizi visinii de viata si transparenta arzatoare de dantela se cuibareste printre pori electrici. Iar inima ce a incetat sa bata se umfla de soapte jucause, imbatata de inceputul unui nou vis din carton multicolor, in care nu esti singur, ci pictezi in doi.
Inca o data, cand ai veni,
celulele mele ar creste din pui,
si buzele ar arde in cenusa de rosu,
si ace de sete ar aprinde in cuibarul pantecului
lapte din lumina sangelui.
Si ti-as fi prunc,
si odiseea mugurului.
As muri in cuie de trandafir
si fierul mi-ar fi voiosie.
M-as umfla ca un mal apasat de pietre,
ce le inghite si le primeste,
o rochie cuminte si infiorata,
tesuta din oase de stihie,
si piei de rug,
si fum molatec,
si aripi de furnica alba
in talpi ce iti danseaza.
Iar tu ti-ai trage nadragii peste suflet
si ai pleca, falic demiurg, insorit de negi de lumini,
fara sa stiu macar ce te-a circumcis in faptura mea.
Si as ramane un copil,
nenascut pe sfert,
invelit cu stupoarea celui avortat,
neputincios sa ma adap la sanu-ti vanat si amar,
ce m-a secat.
Cand ai venit a fost explozie de fum cu miros de portocal copt, si menta proaspata, si abur visiniu si racoros de ceai din frunze de cires, turnat in cupe piperate, si rumegus ud, cojit de pe pereti ce au cunoscut doar atingerea soarelui, si nasturi de sticla asortati la culori metalice, si furnicaturi de votca ramasa peste noapte in paharele tale. Toate au pocnit ca un proiectil rosu prin albus dulce de priviri electrice si paienjenisul sangelui s-a pulverizat fierbinte in buze senzuale si imbratisari extatice. Si toate gloantele din lume au plesnit zgomotos in mine, lasand pe fiecare muschi o zgarietura cicatrizata in argint viu. Fiecare celula a mea a simtit atunci unde se afla fiecare celula a ta, fiecare atom de fiinta, ce stie, cum simte, din ce stea s-a nascut, in ce limba vorbeste. Am stiut ca intreaga materie exista sui-generis in tine, caci tu ai fost magia si magia a inceput sa-ti semene.
Mi-ai dat cate putin din buzunarul cu lumina... Imi amintesc de dantela verde, pe care o strangeam la piept, cocotata pe canapeaua veche de plus, de prafuri colorate in cafeniu moale ce patrundeau pe geamul intredeschis in amiezile de martie, de noptile ce ne prindeau in vegetal crud, ascultand doar soapte si vinil prafuit. Si m-ai lasat sa privesc prin nori si plumb. Cand visezi, e cel mai usor sa te pierzi, dar tu m-ai tinut de mana strans. Imi amintesc cum nu te temeai de nimic, iar eu ma speriam de indrazneala de a spune "noi". Si m-am simtit femeie si fetita, la fel de vie si tulbure, intr-o simultaneitate de clipe, traite in vecinatatea vesniciei. M-ai lasat sa visez pana la capat. Si m-am trezit din cel mai adanc somn, mi-am dezlipit de pe ochi ventuze negre de plastic. Si am simtit pentru totdeauna cine sunt, cum sunt si cum voi fi de acum.
Am stat nuda in epifanie, in atemporal si sexualitate, lasand sa curga in matase alba seminte magice de sange si sudoare.
Si timpul mi-a facut o favoare, cand ma lovea in piept cu manusa lui metalica. Ma bucur, caci totul a fost pana la tine doar amagire rece si simtire trecatoare...
Tricoul tau, tricoul meu preferat, blandetea aproape brutala din privire, mirosul racoritor de compot de piersici, zidurile inalte, invaluite in iedera neagra, eu si tu dizolvati in sfintenia noptii, piscaturile lenese de soare primavaratic, casetofonul din masina alba, ploi moi, ladita cu gheata, dimineti cu praf de biscuiti, talpile mele pe beton cald, padure, folia de plastic amestecandu-se cu frunze umede, blugii tai suflecati pana la genunchi, inghetata cumparata la miezul noptii si degustata fara graba direct de pe buze, ca un zahar rosu cu gust de ruj si bezea, parfumul tau aproape vegetal, apa rece, din nou ploaia jucausa si emotionata, invaluindu-ne matern gleznele. Ploaie temporara si atemporala peste noi, prietenii ei galagiosi, completandu-ne complesitor.
Si cand ma gandesc ca inainte imi placea sa calatoresc doar cu ochii inchisi si talpile bine impaturite in griul inert al existentei. De una singura, cu ochii mei inaripati ascunsi in vant ondulat. Uneori mi-i acopeream ca sa ma stiu singura si sigura, departe de acele adevaruri din interior pe care imi e teama sa le ascult deseori. Dar demonii ramaneau de veghe, agatati de doruri si tristeti sterile. Si speram in secret sa vii tu, da, cineva ca tine, si sa arunc pantofii cu toc si rochiile pastelate pentru draperii de ploaie si necunoscut salbatic.
Eu, convinsa ca nu pot trai decat singura. Tu, convins sa imparti drumul cu mine. Eu, asteptand mereu la rascruce de drumuri. Tu, asteptandu-ma cu o harta inrosita de trasee. Poate ca in drum spre oriunde te-am intalnit pe tine... si de acum nu o sa adorm pe locul din dreapta fara muzica, fara fiorii aventurii, pentru ca totul cu tine e o eterna calatorie catre mari neinotate si munti neumblati de nimeni.
Invata-ma sa plang cu lacrimi reale.
Sa ma nasc prematur din cruste uscate,
batatorite de soare,
tavalite prin pasi flamanzi de candoare.
Sa pasesc din acest decor absurd
catre lumina franta
din pseudo-absolut.
Invata-ma tu...
De ce naiba sunt asa de vie?
De ce vad atat de limpede?
De ce inteleg atat de repede?
De ce uit atat de greu?
De ce ma mir atat de des?
De ce plang atat de rar?
De ce cred atat de intens?
De ce ma lupt cu un curaj nebunesc?
De ce am gandul inundat de ploi?
De ce cresc diamante in noroi?
De ce postesc?
De ce plutesc?
De ce ard zmei?
De ce am gri in suflet si pe ochi?
De ce nu suntem rupti de beti?
De ce e luni si nu e joi?
Eu ma intreb. Tu doar te miri... De ce!?
Stau ascunsa intr-o cutie de chibrituri si numar zmeii ingusti din mine… buzele reci si tamplele smintite.
Sunt un copil batran… si stiu ca adevarul minte.
Am obosit sa ma mai joc cu dumnezeul reflexiv din mine.
Au innebunit culorile de la atata mucegai de primavara.
Li s-au murdarit contururile de la atata soare.
S-au imbolnavit de freamat si visare.
Fuzioneaza imbatate de senzatii noi,
frangandu-se in mii de bucati fragede, moi,
ce pulseaza furtunos in noi.
Astazi am renascut din MOV...
Eu nu stiu sa fiu regina si ma zbat noptile cu inima patata de soare si mazgalita de cuvinte sa razbat printre firimituri amarui de amnezie.
Eu nu stiu sa fiu aici si voi fi mereu acolo, ascunsa in cartusiera cartilor, arzand clipele sub genele gri ale povestilor.
Eu nu stiu sa injur in eufemisme, sa urlu incet, sa mint cuvios, sa uit repede, sa plang surazand, sa scriu pocnind din degete.
Stiu doar sa plutesc in amonte, catre imparatia verde... sa ma ascund in turnul de veghe.
Orice culoare e inchisa intr-o litera ca intr-un tegument vocal ce ii sintetizeaza miezul si ii poarta scheletul nuantei prin melanjul de trairi si senzatii. Uneori culorile au tensiuni si intensitati ce nu pot fi zdrobite de zidurile cenusii ale constiintei, alteori sunt ascunse in litere de portelan albastru.
Astazi am spart toate literele de portelan ce inca le purtam, cu trupurile lor reci si firave, in buzunarele mintii ca intr-un cocon mincinos. Le-au plesnit mugurii tematori de viata. Si-au imprastiat mirosul rosu, vocalic, gemand imbatator in aer letargic de matase. Si toate consoanele au tipat a galben oxidat, descatusat in buchet oranj de silabe delicate.
Am pastrat doar litere de foc, ce stiu sa fie esenta si vigoare...
“I believe laughing is the best calorie burner. I believe in kissing; kissing a lot. I believe in being strong when everything seems to be going wrong. I believe that happy girls are the prettiest girls. I believe that tomorrow is another day, and I believe in miracles.”
photography by lina scheynius
energy is such a fascinating thing. an abstract feeling more powerful than most actions and incidents. covering your mind like a haze, making things slightly dizzier yet so much closer. a presence so intrusive it actually makes you feel it physically - heart beating faster, body shivering.. it’s the ultimate illusion of eternity.
but nothing lasts forever, and neither does energy.
perhaps that’s why it’s so amazingly seductive.
stupidity talks, vanity acts.
Fulgere de diamant s-au desprins din caramiziu aprins si vantul s-a destramat in bezne paralizant electrice. E primavara in sufletul meu si pamantul miroase a clocot viu, a lut si lumina, unite in noroi fierbinte, ucis cu mangaieri umede.
Si aer matasos sta nemiscat pe sanii mei in nimb rotund, greu sub praful degetelor.
Si globuri de lumini se aprind piscatoare, plesnind in urma pe umerii impreunati stingher, sedate pe clavicula dulce.
Tu esti miscare. Eu sunt cuvant. Cum esti? Cum suntem? Tu esti umbra. Eu sunt nuanta ratacita.
Si vii, si vii. Tu niciodata nu pleci. Ma sperie uneori neclintirea ta. Doar ploile cad calde si rare si lacrimi au curatat demult tamplele secate de focuri mincinoase.
Ma bucur, caci talpa ta nu calca indiferenta, nu striveste inceputul de floare albastra, manjita de roua pe obraji copilaresti. Si ma placi lenta, si noua, si incurcata, si de ceara, si salbatica. Imi atingi ceata si aburii reci de mare sarata, lovind neastamparat in stanci intunecate.
Prin mii de pleoape oarbe, ne unim buzele in gust de pere injumatatite in crepuscul de extaz. Uneori bucuria ma doare, urcand in mine, sagetat prin faldurile rochiei, curgandu-si jucaus pe genunchi gustul aromatizat de miere.
Tot atunci durerile tac, ingenunchiate in ras colorat. Asa mi-ai smuls toate catusele si mi-ai lasat pieptul dulce impovarat cu eternitatea de a te avea... un dar nemeritat.
“if death meant just leaving the stage long enough to change costume
and come back as a new character…
would you slow down?
or speed up?”
- chuck palahniuk
..to live is the rarest thing. most people exist, that is all.
Credeam ca voi muri in golul rece ce l-ai lasat in mine, si m-am zbatut insetata de infuzie vie, si te-am pictat nemarginit rosu impletit in fasii de negru...
Apoi am inceput sa ma impac cu disolutia trairii, cu imaginea ta strangand o mana palida, cu trupurile voastre imbratisate flasc intr-un fragment imaginar de existenta. Pe ea o vad desfigurata, cu ochii simpli, fericita insa. Ii lipsesc eleganta si tumultul. Ma pun in pat si focul se evapora in emotii si scarba. Mi-e scarba de tine…
Cand te iubeam aveai argintiu creionat pe aripi si degetele tale tipau prin siraguri de plete. Erai electric si proaspat. Acum ai ramas tot mai mic si biologic, ca un sac de sange in care au azvarlit artere, vene si brate. Pe ochi ti-au pus cearcane, pielea ti-a crescut uscata, parul rar si moale, iar unghiile ti le-au tintuit in cuie oarbe. Esti rece si palid. Sangele ei e acum sangele tau. Si nu mai esti tu… Cum te-as putea iubi cand nu mai esti tu!? Mi-am adus aminte. Mi-am dat seama… Esti altul si tot asa ai fost si ieri, si prima oara cand te-am vazut… Oare am uitat eu sa te privesc? Sau nu am vrut? Probabil...
Incep sa fiu libertate si pace. Nu erai tu...
Si inima plesneste in cantece galben-difuze, ascunse in trompete de fum invizibil.
Si eu cea veche ma sting in contur de funingine aprinsa. Sunt clocot. Si sunt vie...
De ce-ar incepe visul in cuvant
azvarlit in sirag de sunete,
blestemat sa sune,
gemand steril,
scos la mezatul ideii pure?
De ce nu ne-am putea pierde glasul si mintile-n fum
si talpile sa friga a zbor si alama incinsa?
De ce visul nu ne-ar fi destul
si am avea nevoie de gandul obositor,
cand am putea fi aluat si haos dospind de eres?
De ce nu ar ninge cu verigi de nimic
sparte intr-o secunda cadere,
parfumati pana in pantece
cu credinta inimii manoasa de flacari?
Sa ni se-atinga jucaus privirea de vant,
si franghii de ploaie, si catuse de trup.
Sa fim tobe si umbre batand,
si praf miscator,
si herghelii rebele de coame,
si vesmant crud,
si bezne-n lumini curgand.
Visand un vis mut..
We don't have to be stars exploding in the night or electric eels under the covers.
We don't have to be anything quite so unreal.
Let's just be lovers...
poate ca am inceput cu crengile si mi-au crescut mai apoi radacini stropite din verde pastelat albastru
poate ca am crescut in sticla, ca apoi sa napadesc de carne si secunda
poate ca am orbit la amurg si imi simteam doar scoarta rece, ascunsa in polen pastos si apa limpede, inmuiat cantatoare
poate ca pasari se opreau si adormeau cateodata suspendate in fire de somn electric, torcand a libertate si vant rosu
poate ca ciupeau din mine maron moale si foi ce inca-si poarta gustul de argint scuturat si inghetata zapada
poate ca au uitat in mine samburi ce gemeau cu glasul meu, caci samburii nu aveau muschii cuvantului, doar buze de lamai
si mi-au cerut sa-i simt cu palma, sa ii mananc cu dinti curati, imbracati de diamant si piatra
poate ca uneori nu stiam sa rad, caci coltul gurii sangera de zambet ascutit ascuns
poate ca am indraznit sa imi leg crengile de spirale de aer iute spart, si franjuri de iarba murdara,
iar soarele fum mi-a strapuns trupul vinetiu de teama scazanda si viata
poate ca ai fost tu si bolta s-a scurs in urlete de ciocarlii care au plans in penaj incolor ora luminoasa
poate ca otrava era ambrozie indoita cu remuscari si scrum strivit de asteptare
poate ca scopul uitat era doar in mine si cei ce ma urau m-au iubit cel mai salbatic
poate ca falfaitul de crengi ma stragea prea tare si uneori imi doream nervos sa tip muguri, sa scuip galben, sa ma sap din nou in nisip ud, sa dezgolesc un san matasos in spuma apei, sa las sa curga din mine piei si silabe
ca apoi sa mor simplu in tais de brat, intr-o iarna prea mult amanata, incinsa in sageti de sange si foc, emanand pe degete straine de arbori, abur incins si caldura alba.
oare as fi iertata…?
ma inserez oricum
pentru ca am indraznit sa fiu si sa raman arbore..
poate ca noua, copacilor, in genunchi ne sta viata
poate ca mi-am desprins gleznele lemnoase din lanturi de otel imaginar
poate ca am invatat sa ma indoi si sa ma ridic, la fel de verde-n ploi calme sau ploi dezlantuite-n acid amarui.
