Mama, vreau paine... vreau apa... vreau fiinta... vreau viata.
Vreau poezie... vreau aer... vreau lumina... vreau zambete... vreau sa ma doara.
Vreau pinteni verzi... vreau rosu pastelat... vreau nemurire... vreau credinta... vreau speranta.
Vreau seceta... vreau viscol... vreau zapada... vreau timp... vreau sori... vreau nori... vreau ceata.
Vreau verbe... vreau culori... vreau amintiri... vreau libertate... vreau viitor.
Tata, vreau ochii tai... vreau mingi de foc... vreau arme... vreau armura... vreau biruinta... vreau fiori.
Vreau stiinta... vreau vointa... vreau noroc... vreau ganduri... vreau erori.
Vreau gol... vreau trup... vreau rost... vreau sunete... vreau lacrimi... vreau antonime... vreau comori.
Mama, tu l-ai iubit pe tatal meu?
Tata, iti amintesti de mama mea?
Cine sunt eu? Cum ma numesc?
Sunt fiu de zeu nascut pe-o papadie sau doar o picatura de iubire prelinsa pe-o conducta?
"What was I to you?"
"You'll be a great memory."
Asa incepe totul... cu sfarsitul. Intai a fost durerea... o durere imensa, sufocanta, nefocalizata, ca un iglu translucid, prabusit in mine, care imi zvacnea in vene, tumefiindu-mi tamplele. Ca un pumn care mi-a lipit rasuflarea de timpane, ascutind in cristale de nisip vise pitice, pulverizate.
Apoi am inceput sa ma intunec de la prea multa lumina nedecantata, surda, galbena, aruncata pe mine si sa ma ascund sub zgomote lichefiate si ganduri incalcite, recalcitrante.
Si te-am iubit pana cand mi-au putrezit membrele si inima mi s-a preschimbat in sageata veninoasa; pana cand golul a devenit fulminatie si am orbit, capituland la bustul gol al vietii simple, asudate.
Am ingenunchiat patetic pe cioburi din sticle de Pepsi si am sangerat pe pletele mele negre...
Candva cuvintele-mi erau marunte si usoare, cu buze cafenii si gene diafane, pudrate cu rosu ondulat si stropite cu soare domol, lenes, ametit de palpairi de primavara. Aveam picioarele lungi, stralucitoare si le purtam dezgolite, impodobite in petale visinii si umbre neastamparate, albite de sarutari crude, ucigase.
Nu paseam pe ganduri, ci pe grinzi de dorinta si combustii selenare, zvarcolindu-ma in senzatii latente, virginale. Aveam ochii moi si inima imprastiata, picurata in cupe de matase si vapori hidrogenati, prafuiti de ingenuitate.
Eram frumoasa si poate un pic histrionica si voluptoasa, iar noaptea ma descaltam de sandale haute couture pastelate.
Acum au mai ramas o pata de sidef, argintie, stropita pe pantecele mele ninse, un punct inghitit de picaturi acide, sulfurice, parfumuri tari, morbide, inabusite, chiuveta manjita, care plange in gemete nevrotice si ferestrele nemiscate, lipite cu ciment din purgatoriu.
Un bec ce ma priveste ironic, un pat de spital cu asternuturi reci, jupuite, un Iisus pangarit purtand pe buze rozele mele descompuse.
Piticii, o mana trecuta strengareste prin parul mirosind a pepene, ochii tai, buzele mele si cea mai dureroasa epifanie sangerand in lagarul fiintei mele proscrise.
Sunt carne, oase, nisip sarat si ochi muti, insetati de orbite martire.
Ma asez pe genunchi inalti, in balta religiei mele dilatate, mizere. Ma inclin Tie pe sepale ireale de lumina difuza si Te ador in majuscule simple, nenascute. Ma umilesc pentru Tine, nimicul meu profanat de ploi albastre, minuscule. Ma ridic pentru Tine din monosecunde si mor cromatizata pe epiderma buzei Tale umezite de nemurire.
Stiu... nici pe Dumnezeu nu l-am iubit asa cum Te iubesc pe Tine.
“I grow warm, I begin to feel happy. There is nothing extraordinary in this, it is a small happiness of Nausea.”
Antoine Roquentin traieste in mine cu greata si excesele sale ontice, cu apetitul sau pentru solipsism si incantatiile sale gnostice, cathartice.
Jean-Paul Sartre ne-a murdarit pe amandoi, in extenso, cu automatisme si accente narcisiste, mistice. Ne-a pasit, ne-a incercuit in iluzia timpului, ascunzandu-ne in sensul ezoteric al asteptarii in gradina de ciment a trupului.
Amandoi ne-am trezit de dimineata cu gustul asta metalic de vid si plenitudine marunta, saraca, cu trosnetul asta surd de girusuri flegmatice, cu patosul “propedeutic” de a ne fixa in iluziile mintii fuga, magia si frica; maretia, nelinistea si foamea nihilista.
Am vrut, dar n-am putut sa ridicam o hartie aruncata pe jos si ne-am gandit ca nu mai suntem liberi, ci condamnati la libertate... inundati de idee; de existenta salcie care precede esenta - o contemplare orgastica pe care fiecare o traieste cum stie si cum poate.
Ne-am invelit ideile in fisicuri din care transpirau germeni vii si cuvinte infantile.
Eram fericiti in gratia propriei noastre nelinisti, in urzeala sevei noastre protoplasmatice, genuine, trucati pana la oase si mistificati de nebunie.
A small happiness of Nausea. Si poate nebunia timpului...
Tu – regele Arthur. Eu – doamna lacului. Ti-am daruit sabia legendara. Candva, o sabie rece, cu tais nervos si invelis de diamante, care in mainile tale s-a imbonavit de ganduri efervescente, magice.
Arondight, Balmung, Caladbolg, Chandrahas, Claiomh Solais, Crocea Mors, Curtana, Durandal, Fragarach, Hauteclere, Hrunting, Joyeuse, Kusanagi, Shamshir-e Zomorrodnegar, Tyrfing, Zulfiqar nu stiu sa-mi dea sarutul mortii galbene.
Vrajitorul Merlin cel cu barba alba si pleoapele carliontate imi citeste descantece cu buze fermecate si tample izbavite de stele si abisuri.
Ma ridic din angoasele mele legendare… un viu trist… bolborosind ceva despre amfore, torti alungite si vinuri legate.
Am bratele patate de untdelemn si degetele ferecate. Si ma gandesc cu groaza: e al dracului de trist, dar in definitiv nimeni nu a putut sa scoata sabia din piatra in afara de regele Arthur. Et nullus evadebat vivus qui eo vulnerabatur*.
*Si nimeni din cei atinsi de ea nu s-au mai vindecat vreodata.
