S-a asternut zenit de scrum peste copacii mei de noapte.
Ziua m-au ars pana in clipa ploii
rondele de soare.
Picuri de caderi in doze mici, linistitoare si
...ploua imbracat in camasa deasa.
...loveste tacticos in tencuiala lor de lemn pe alocuri descarnata.
Ma vars in timiditatea placerilor, caci ochii sunt biruiti de vinuri cu buchet de sete organica.
M-am agatat de varful de jos al radacinii de apa, pentru ca mersul meu in valuri sa iti para melanj tactil,
patinand in cearsafuri,
arzand
...in delir, cutitul de aer se strecoara tot mai adanc in oase de miere, dislocate.
Ploua ingenunchiat peste farduri si zorii te prind asa cum esti
...tanar batran,
natang frumos.
A trebuit sa grabesc clipa ploii peste trupul tau.
Avalansa privirilor nu mai exista in spatiu.
E imposibil sa imi mai zdrobesti copacii...
sunt povestiti in crengi si inaltati pe pielea luminii desprinse din coroane.
Ii cresc pe praf de poezie si tample de apa.
Le tatuez pe coapse florile cusute invers din degete arse.
Imi umplu pumnii de pamant si atat.
Fuzionez
si nu sunt.
Plamani cu purpura se infioara de adieri
flamanzi si reci.
Nu am nevoie de mugur.
Cresc in risipire vegetala si ma bucur.
Sunt fata cu soare sau poate m-am ratacit in luna...
Ma intind pe o parte vacanta a cerului.
Aiurea
am ciobul meu de inger tesut in coasta radacinii ultime.
Ma doare placut a piscatura de viata.
E fum
si astenie ludica.
O alta frunza isi inchide portile negre
in seva mijlocului.
Abia drogata cu portia ei de mirare isi incheaga mirosul in nari de clorofila intepatoare.
Nu am nevoie de umbra,
pe timp de aer
sau de muzica.
Vreau spirala mea mincinoasa prin care sa vad nimic si totul.
M-as putea juca cu cercurile stranse cand nu mai pot filosofa timpul.
M-as putea bantui de orizonturi egale si totusi...
Eu si eu...
rami si tipare,
alerg in somnuri gigantice,
delir si cristal redus la organe.
Invat sa ma scutur din patratul spiralei,
privind fix,
scurt,
fara sa dau din umeri,
dansand pe pleoape!
Sometimes I want to disown my history. I want to escape the oppressive weight of regrets on top of near misses, on top of almosts and too muches.
Sometimes I get a glimpse of my path. Not often, at least anymore, but still, once in a while.
At moments like these I am puzzled by the people I have collected and held close over the years - when I see how the weight of their desires affected my course. How I allowed them to eclipse too much, push too hard, and... care too little. I wonder, incredulous, at whatever possessed me too choose these people.
Too many bad choices, too much learned in the wrong direction.
I've lost the way too often to be entirely sure of where it is I wanted to go...
Ma dor ochii de la atata gri. E un gri mort, impur care imi danseaza pe piept, ca un bulgare de carbune incins, ca un ghem opac de matase aspra care uneori ma patrunde de stransoarea fierberii, iar alte dati ma acopera in liniste, ca un apus de fier, din care imi mai pot trezi membrele, dar niciodata albul ochilor.
E cicatricea non-culorilor. Destramarea liricului care le broda in sange pur, abia umezit din pensula trairilor si tremurul fin, adunat in solidul aromat al degetelor. E ultima pata de rosu, tipatoare, ascutita, respirand difuz, alergand biciuit, estompand pulsatiile erosului. Se pierd. Pe rand. Vizual. Tactil. Chinestezic... Culorile plesnesc ca pepenii, improscand cu galben moale si zahar rosu.
E stingerea vazului, asa cum se stinge o lumina inutila Lui.
Azi ma imbrac in gri. In doliul culorilor... Le voi vedea mereu serpuite de o unda gri, care le va strivi explozia parfumului. Le va perfora epiderma desavarsirii. Culorile, prinse intr-o panza de gri, varsate intr-o rama de invizibil des-tainuit. Niciodata nu vor mai alerga prin mine libere, inocente, arzand ca o petala de scrum, atinsa perpendicular de baia demiurgica a soarelui.
Am respirat negru... iar albul meu L-a primit... deplin... nesatul de gri.
Fluturi negri s-au ratacit pe pielea fierbinte. Ei strajuiau in solemnitate o flacara ce s-a topit astazi in sarutari de ceara amara.
Nimeni nu plange mumia luminii de altadata. Doar ploaia intruchipeaza boabe mari de lacrimi ce cad dulci si reci intr-o bataie de piatra, pe trupul tau pastrat cald, - in naivitatea-mi aroganta - un aluat sacru, proaspat ca cerul diminetilor purificate de verde si roua tamaioasa.
Tot strang la piept un cutremur ireal, nevrand sa inteleg ca lingura de miere era otrava, iar ochii tai marunti, doar o nalucire a raiului, in care saltimbanci tristi si-au facut, pentru o clipa, acrobatiile caraghioase.
As vrea sa imi fi fost strain, sa te fi stins ca un fum ce isi aduna aburul, maruntit de spiritul arderii, in stransoarea firava a altor petale, unite intr-un val opac de nepasare.
Dar cumva s-a intamplat altfel... Caci am inchis ochii sa te cunosc mai bine pe tine, fiu al ploii, si m-am umplut ca o fantana veche si destula, ce si-a deschis porii de apa spre lumina alburie. Ai curs in mine ca un impluviu de metamorfoze ce mi-au ascutit simtirile, ca o implozie de forte gingase, care isi ascundeau chipurile de efemer si tulbure. Mi te-ai involburat in vene ca un parfum tare, care ma strabatea de jos in sus, ca un luminos inviorator de dorinta curata, pulsand fioros in inceput si destramare.
Ai fost mai furtunos decat lanturile spumoase ale mari, un carbune aprins, sterp de negru, ce si-a lasat lucirile de scrum in pantecele inimii... acum, un templu de racoare, ce nu ii poate stinge adierile spalate in foc si puritate.
Ma rog neincetat pentru uitare...
Desculte in sfintenie, stele pareau calde, fierbinti de omat, cu solzi onirici din argint pictat in invizibil translucid.
In acest refugiu stelar, ai fost iubit de la inceput, putin timid, putin egoist, putin pueril, putin matern, putin irevocabil, putin demential, putin irepetabil, putin atemporal. Curat, biruit, cathartic, in robie, cu porii umflati ca o panza purpurie, leganata in lanturi uriase, ce se prelungesc dincolo de existenta si de moarte.
M-am imbatat cu setea de a strange la piept o tacere deasa, un mormant scump ce si-a captusit culcusul din romburi de lumina alba, indiferenta, moarta.
Si ai fost o fericire dureros de mare, o senzatie inexorabila, imensa, poruncitoare, nechemata, rosie ca un obraz rumenit din pudra cu miros intepator de iunie, ca firicele lenese de praf in amiaza ce se ineaca in bulbii privirii, plutind anevoios printre cioburi de imagini.
Ai fost un sapte negru, un pansament de litere, o eterna gelozie, o tortura, o navala de durere, o primavara cu miros incandescent de freamat si verde, un sens ce mi-ar putea salva viata, o psihoza lucida, o melodie moale, ce se leagana rar, ca o pendula intre somn si visare, o lucire stranie, o sete de carbune, o dimineata stropita de ploaie vantoasa, tainica.
Si printre cupe de vin credeam ca mi-ai vazut culoarea sangelui izbucnind mai vie. Credeam ca mi-ai privit mijlocul dansului inmuiat in fericire. Dar ai plecat cu alintarile unui dusman, stiind prea bine ca as fi fost mereu pentru tine eter in nemarginire...
