Au mai ramas doar apele reci ce se umfla in porii invadati de nisip, lovind cu forta carnea de argint.
A mai ramas drumul deschis de o intrebare invinsa.
A mai ramas darul lacrimii, curgand suav pe obrazul zidit in intim si fragilitate.
Au mai ramas nebanuitul si posibilul, compunandu-se si recompunandu-se la nesfarsit.
A mai ramas intunericul dezgolit palorii degetelor oarbe.
Au mai ramas genunchii moi, invesmantati in pudoarea celei mai profane imbratisari.
A mai ramas emotia verticalitatii, impachetata in uitare si clipa impenetrabila ce nu mai poate spune "Sunt...", infiripata in toata puritatea ei gratioasa...
A mai ramas rasul de prunc fericit, tandru si cald, intinzandu-si mainile intr-un alint solemn, odihnit in dragoste.
A mai ramas un buzunar gol in care o fetita a ascuns momente, culori si ochii rataciti, care se sting la piept, arzand in flacara lor neputincioasa...
Timpul de buzunar se intampla mecanic, aproape monocord, ca o scufundare in repetitie, in platitudinea unui perpetuum mobile ironic si inexpresiv.
Catatonic, ca o fasie de lut rigid, timpul pare ca s-a lasat amestecat indelung sub tulburarea mladioasa a mainilor, iar muschii matasosi i-au intarit suflarea.
Cat de simple erau altadata cuvintele, cat de sacre imbratisarile, cat de salbatica zapada din flori filigranate, deasa si curata, precum seninul apus al ochilor albastri.
Ma iubeau inocenta, cu parul ud, sarutata pe ambii obraji de sangele fierbinte, iar frigul mirosea divin, toropit de o inghititura de votca.
Iubeam firescul, cerul portocaliu aprins, campurile acoperite de zapada, pensiunea ieftina si drumul care stralucea palid in umbrele liliachii ale farurilor.
Mergand spre apus, timpul s-a risipit insa in apoeticul privirii, acoperindu-se docil cu auriul gloriei de moment, asezat la adapostul opiului pajistilor verzi...
Imi cer iertare pentru strainatatea ce o ascund la piept... Imi cer iertare si ingenunchez pentru splendoarea iernilor aburind a povesti...
Goli si cel din urma pahar, asteptand cuminte ca lumina privirii sa dispara marunta in aerul vibrant, printre teancuri de carti vechi, incremenite in finitudinea unui deznodamant prea previzibil pentru a mai fi parcurs.
Ea, o femeie cu palmele reci, care purta o jacheta de motociclist peste o rochie cu imprimeu floral, nu putea sterge praful din unghere imposibile.
Plecase visatoare, insa gandurile ei se lovisera trufase de pasarele opuse ale unei nave ancorate in frumusetea unui "niciunde".
Trebuia sa aiba curajul sa deschida camera in care a abandonat tot... toate lucrurile teribile care au crescut din seva viselor, zgomotul fragil al clipei, amprentele unui zambet mandru, impacat.
Totul avea sa fie alb, un alb turbat, doar pentru ea, un popas in splendoarea infinitului de a lupta pentru o iluzie simpla, cu miez curat. Pentru un fior liber, inalt...
Poate ca vara a fost mai degraba un vis urat, un cosmar cu ochi mici, schimonositi, care m-au tarat prin noroiul celei mai negre dureri.
Insa toamna a venit cu lumina ei fierbinte risipita in priviri calde...
cu aburi incandescenti striviti de pori moi, cu salturi adanci care mi-au inghetat frica de a deschide ochii, cu perdele incinse scaldate in briza proaspata, cu trandafiri invizibili culesi dintr-o gradina cu ploaie...
cu buze pulsand pe sira spinarii, cu degete razand prostute, cu atingeri caraghioase, cu strangeri de mana adevarate, cu jar aprins, cu focuri de tabara, cu mare, cu rasete in loc de muzica si valuri in loc de lacrimi...
cu buburuze curajoase, cu fluturi, cu viori, cu gene care au inceput sa caute zgomote in imagini, cu incredere, cu libertate, cu aer...
cu ea in loc de el, cu el in loc de ea, cu respiratii suav pictate, cu pasari de aur ratacind printre vapoare...
cu doi oameni fericiti care sterg cu o guma fina tot ce e incert, incolor sau trist...
cu o femeie si un barbat care si-au amintit unde isi tineau ascunsi soldateii de plumb.
