De ce-ar incepe visul in cuvant
azvarlit in sirag de sunete,
blestemat sa sune,
gemand steril,
scos la mezatul ideii pure?
De ce nu ne-am putea pierde glasul si mintile-n fum
si talpile sa friga a zbor si alama incinsa?
De ce visul nu ne-ar fi destul
si am avea nevoie de gandul obositor,
cand am putea fi aluat si haos dospind de eres?
De ce nu ar ninge cu verigi de nimic
sparte intr-o secunda cadere,
parfumati pana in pantece
cu credinta inimii manoasa de flacari?
Sa ni se-atinga jucaus privirea de vant,
si franghii de ploaie, si catuse de trup.
Sa fim tobe si umbre batand,
si praf miscator,
si herghelii rebele de coame,
si vesmant crud,
si bezne-n lumini curgand.
Visand un vis mut..
We don't have to be stars exploding in the night or electric eels under the covers.
We don't have to be anything quite so unreal.
Let's just be lovers...
poate ca am inceput cu crengile si mi-au crescut mai apoi radacini stropite din verde pastelat albastru
poate ca am crescut in sticla, ca apoi sa napadesc de carne si secunda
poate ca am orbit la amurg si imi simteam doar scoarta rece, ascunsa in polen pastos si apa limpede, inmuiat cantatoare
poate ca pasari se opreau si adormeau cateodata suspendate in fire de somn electric, torcand a libertate si vant rosu
poate ca ciupeau din mine maron moale si foi ce inca-si poarta gustul de argint scuturat si inghetata zapada
poate ca au uitat in mine samburi ce gemeau cu glasul meu, caci samburii nu aveau muschii cuvantului, doar buze de lamai
si mi-au cerut sa-i simt cu palma, sa ii mananc cu dinti curati, imbracati de diamant si piatra
poate ca uneori nu stiam sa rad, caci coltul gurii sangera de zambet ascutit ascuns
poate ca am indraznit sa imi leg crengile de spirale de aer iute spart, si franjuri de iarba murdara,
iar soarele fum mi-a strapuns trupul vinetiu de teama scazanda si viata
poate ca ai fost tu si bolta s-a scurs in urlete de ciocarlii care au plans in penaj incolor ora luminoasa
poate ca otrava era ambrozie indoita cu remuscari si scrum strivit de asteptare
poate ca scopul uitat era doar in mine si cei ce ma urau m-au iubit cel mai salbatic
poate ca falfaitul de crengi ma stragea prea tare si uneori imi doream nervos sa tip muguri, sa scuip galben, sa ma sap din nou in nisip ud, sa dezgolesc un san matasos in spuma apei, sa las sa curga din mine piei si silabe
ca apoi sa mor simplu in tais de brat, intr-o iarna prea mult amanata, incinsa in sageti de sange si foc, emanand pe degete straine de arbori, abur incins si caldura alba.
oare as fi iertata…?
ma inserez oricum
pentru ca am indraznit sa fiu si sa raman arbore..
poate ca noua, copacilor, in genunchi ne sta viata
poate ca mi-am desprins gleznele lemnoase din lanturi de otel imaginar
poate ca am invatat sa ma indoi si sa ma ridic, la fel de verde-n ploi calme sau ploi dezlantuite-n acid amarui.
Subscribe to:
Posts (Atom)
