BLOOMENHERZ's LOUNGE

M-am nascut intr-o dupa-amiaza de marti, intr-o zi de treisprezece ianuarie, acum douazeci si unu de ani. Da... cam nefast... un frig tipator, un decor alb-cenusiu, amortit, insa doi oameni tineau in brate o papusa cu tenul incolor si ochii negri, mirati si se iubeau colorat. Buzele ca doua cirese de mai racneau ceva... lovindu-se de lumina becului care ardea stramb. Atunci am simtit frica, frigul si un tunet de iubire ravasitor, tranchilizant.

Parintii mei m-au iubit enorm. O simt si acum in sangele meu, in optimismul asta bolnav, extravagant. Am stiut mereu ca m-am nascut din bataile inimii lor... din iubirea unui BARBAT pentru o FEMEIE, o iubire absoluta... demonizata de nebunia trupului si frumusetea gandului.
Am trait pe cer si pe pamant, pe asfaltul proaspat uscat, imbratisata de mister, sub praful unui nor care se scutura de ploi, zambind ingenuu catre noroi.

Mama ma gatea ca pe o printesa, o domnita curioasa si neastamparata, indragostita de arhitectura senzatiei. Ma imbraca in rochite vaporoase, cu volanase manjite de creta si ciocolata si imi prindea pe tample bentite din plastic. De atunci respect plasticul. Ea m-a invatat totul despre putere, rabdare, farduri, naturalete si feminitate.

Tatal meu imi citea poezii si uneori ma ducea de la gradinita la meci. El mi-a ales numele si m-a invatat sa citesc. Impreuna ne-am straduit intr-o dimineata de noiembrie sa definim frumosul. A fost amuzant si dificil. Atunci mi-a zambit si mi-a zis sa ma inconjor de simplitate si voi trai frumos. Tot el m-a invatat sa cred in carti, in povesti, dar mai putin in eroi. Si sa evit pronumele personal "eu".

Bunica ma ducea in parc, in fiecare dimineata insorita, sa culeg seminte din flori. Insa eu alergam dupa lumini si beculete. Eram obsedata de zmei si finetea pietrelor. Ea m-a invatat sa pictez, sa dansez si sa ma comport ca o domnisoara.
Prima poezie am scris-o la sase ani si patru luni. Era despre o pisica care pasea pe sarma si avea mustatile colorate in lapte... in lapte cu ciocolata. As putea sa jur ca vad totul prea colorat. Chiar si laptele pur e usor albastru... pe retina mea.

Apoi a aparut fratele meu... un omulet mic pe care il priveam cu teama si curiozitate. A fost cel mai frumos moment din viata mea... Avea parul lung si ondulat si mult timp am crezut ca e o fetita cam ciudata si nesociabila... care se joaca cu tractorase si robotei, in loc sa se alature picnicului meu cu papusi Barbie anorexice si fitoase. Acum este fiinta pe care o iubesc cel mai mult. El m-a invatat sa cred in puritate si bunatate neconditionata.

Un miraj, se pare... caci traiesc intr-o lume in care iubirea nu are nicio semnificatie, printesele citesc Cosmopolitan si se bronzeaza la solar, isi pun silicoane dizgratioase si poarta discutii plictisitoare. Oamenii se straduiesc prea mult sa para niste falsuri evoluate... din maimute, poate. Nu isi fac timp pentru zambete, cuvinte frumoase si spontaneitate... serbet de zmeura si carioci galbene. Totul se reduce la orgoliu prostesc, pastile de aroganta si tone de sintetic si superficialitate.

Ce vreau eu? Nu vreau nimic... nimic special, e clar, iar asta pentru ca sunt imprastiata intr-o dihotomie idioata. Nu cred in greseli, ci in beatitudinea eronata. Imi place praful mai mult decat soarele. Ploaia mai mult decat ninsoarea. Marea mai mult decat cladirile metalice. Insa de fapt le iubesc pe toate.

Am asteptat un print adevarat... care sa ma inveleasca in matase. Un print care sa poarte in inima o prastie nazdravana si sa ma ascunda in castele miniaturale, urbane, insa printii adevarati calatoresc in rachete cu reactie, in calesti spatiale, la secole lumina distanta de trotuare si felinare.
Sunt fericita pentru nimic... pentru ca asa am invatat sa fiu.