"Aşa, proiecţionistule, fă întuneric, să nu ne mai vedem, să nu trebuiască să ne privim în ochi."
Sunt fericita... pentru ca fericirea nu poate fi amanata de micile neputinte. Pentru ca poti sa pleci oricand. Pentru ca nu ai cum sa nu te intorci. Pentru ca te sufoci in la fel... izbitor de diferit. Pentru ca totul este de fapt un multiplu de asteptare, un colaj imens, murdarit.
Mi-am tamponat tampla de zidul plictisului si am inceput sa clonez zilele... sfanta si confortabila obisnuinta... poeticul asta circumcis.
Am lasat aici... fericirea care nu tine, panaceul zilnic, visele care nu se lasa visate, spectacolul nimicurilor, incrancenarea iluziei, tristetea iubirii abulice.
Candva. Intr-o zi. Mai tarziu. Voi fi epidermica pana la uitare, ascunsa in profunzimi blurate, care stiu sa ma imbrace si sa ma dezbrace...
Un inel al ne-intamplarii rotund si total... incolacit pe sarma minusurilor... stramb.
Speranta crapa ultima... dar e mai neputincioasa decat noi.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comments:
Post a Comment