Tu... cata liniste. Cata simplitate murdara de profunzime. Cat sens. Cata magie gemand in ratiune.
Azi sunt femeie.
Azi sunt perfecta.
Azi sunt... pierduta in armonie.
Azi sunt nenascuta.
Arzand pentru tine. Arzand impreuna.
Stiu... tu te stingi in mine, iar apoi imi spui ca sunt mai frumoasa decat soarele topit in valuri de matase. Mai dulce decat ploile albe...
Diminetile tale miros a hainele mele, a venin si miere, a umar dezgolit si poezie rece.
Tu... ascunzi stropi de fum pe gene si citezi din Ana Blandiana: "Iubesc ploile, iubesc cu patimÄ ploile..."
Am fost bolnava de alb, bolnava un veac, insa tu m-ai iertat.
In camera noastra cu vedere spre luna si praf de rai:
Eu (mintindu-ma soptit) - "Culorile se sterg de la sine cand..."
Tu (oprindu-ma cu un sarut furat) - "Nu. Nu si culorile tale vii! Nu! Sa ne-mbracam in ploi moi si gri..."
In sufletul meu plang curat si rad sarat. Si ascult marea... lovind ca-ntr-o scoica in geam.
Tu... "Esti cea mai frumoasa femeie" imi spui. "Pe cuvant..."
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comments:
Post a Comment