Vantul de matase adulmeca balustrada blindata de o dunga de praf.
Intr-o mana strange un ziar murdarit de cerneala formelor, iar in celalalt brat isi sprijina povara suava a trupului.
Pamantul se strange ca un vin alb tulburat de damf si tarie. Dupa un zid, scaldat in baia timpului, soarele rosu-putred se estopeaza intr-o perdea torentiala de ceata, drapata in gri pur, inalt.
S-a vindecat de bolile iernii... de dorul adanc, de aerul intepator care prindea radacini pe mulajul porilor inca fragili.
Incepe sa vada tot mai clar cine este, cine urmeaza sa devina, intr-o incrucisare a Sinelui cu extazul risipirii, a putintei-de-a-fi cu exaltarea de a pluti in decor, intr-o coregrafie ludica.
Nu stie cand a indraznit sa devina femeie...
Cand a inceput sa se iubeasca cu toata splendoarea tandretii.
Sa se imbrace neglijent-sic.
Sa vorbeasca cochet.
Sa zambeasca orbitor.
Sa respire cu o formidabila pofta.
Sa priveasca invadata de incredere punctul ei rebel, inlantuit de eleganta nobletii.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comments:
Post a Comment