M-am rugat ca Mos Craciun sa imi aduca intoarcerea. Intoarcerea la mine. Intoarcerea lui. Si m-am trezit copil. Aveam pielea alba si bucle negre. Genunchii dulci, cu pliuri roscate, tradand osatura de textura castanei. Erau lipiti de geometricul covorului, abandonati viselor.
Radeam colorat si ingenuu, pulverizandu-ma intr-o cascada de sunete. Ma jucam in mine insami cu liniile miscarilor si culorile cuvintelor.
Credeam in Mos Craciun si il asteptam sub cel mai inalt pom. Pomul meu. Impodobit cu stelute de dragoste si beculete de armonie. Cu globuri ingenioase, care noaptea imi gadilau simturile si ma aruncau in bratele calduroase ale plasmuirii.
Tanjeam dupa cadouri, insa cel mai mult ma ametea toropeala asteptarii, iar apoi frumusetea si splendoarea maruntului, stralucirea detaliului ce ma gasea mereu avida de emotia sunetelor si de frenezia aromelor. De cutiile magice, imbracate in staniol rosu care se pulveriza incet pe gene si imi fosnea intre degete.
Anul acesta am ales sa il astept din nou pe Mos Craciun si am indraznit sa-i cer altceva: un antidot pentru orbirea sufletelor, un nou inceput, o alta "nastere", cuvinte intense si putine, ganduri mai clare, care sa-si infiga radacinile in trasee sigure, oameni mai sinceri, imprevizibili si curajosi, adevaruri simple, echilibrul frumosului, explozia generozitatii, libertatea naturaletii, intelepciunea tolerantei, autenticitate si incredere.
Imi mai doresc sa nu ma schimb, ci sa zambesc devenind, sa cresc, sa ma destram, sa fiu, sa uit, apoi sa-mi amintesc, sa gresesc iubind, sa iert si in final sa inteleg ca cel mai important e sa accept.
0 comments:
Post a Comment