Astazi am plans de fericire… o fericire simpla, latenta, care ma pandea demult pe la colturi de gene.
M-am lasat zguduita de fragilitatea unui copil, de privirile lui curate, de anatomia unui inger fara aripi, de fotografii cu rame vechi, inca vii.
Am ramas murdara si pustie in lumea mea mica... o scoica ascunsa in nisip fierbinte, fara picaturi de magie. Imi ard si acum ochii in lumini sarate, prafuite. Inca mai caut un strop de autenticitate, un nor de praf care sa imi mangaie pielea obosita.
Vara se pleaca in vacanta sau in neputinta...
As scrie mii de pagini despre cautari desarte, despre mizerie, despre dureri meschine, intretinute de obsesii perfide, insa setea ma trimite la culcare in stepa simtirii.
Cu somnolenta in vene, sper doar sa ma trezesc rece sau macar indiferenta, pietrificata, amnezica.
Fara cutremur. Fara culori. Fara fiori.
Fara vantul care imi zgarie epiderma sufletului.
Am inceput sa alerg printre moristi colorate si zambete in plutire. M-ai prins de mana adormita, transparenta de vant si joc de cuvinte. M-ai sarutat adanc pret de un somn. Si m-am trezit fara masti. Era cald si bine. Aproape divin. Aproape nici nu mai stiu. Apoi s-au inchis usile batrane in rosu sters si zgomot ascutit de amaraciune.
Nu pot sa ma ascund mai departe de albastru, de absenta, de valuri pustiite in concretul fiintei contrafacute, atotsuficiente.
Nu vreau sa ma ascund... pret de un somn, pret de o durere, pret de o moarte, pret de o minciuna ce se numeste "dragoste".
Timpul ne invata despre inceput, sfarsit si geneza greselii.
Timpul suprapus pe o panza de zapada, colorata in picaturi volatile de soare.
Timpul care se scurge in sine, intr-o entitate de clipe care ucid din nepasare simtiri rotunde si momente sincere.
Timpul nepotrivit, timpul nenascut, cand fructele fiintei noastre rodesc la umbra fierbinte, lasandu-ne arsi de pasi apasati si neintamplata trecere.
Timpul care se grabeste sa curete acele flori invizibile care si-au scos trupurile naive in lumina mincinoasa a ploilor sterile.
Timpul ne creste inainte de vreme, platindu-ne cu propria noastra avutie ezitarea si stangacia.
Timpul ne grabeste spre asteptare si tacuta neliniste.
Timpul ne uita, suspendati in inertia fluctuatiei.
Timpul ne aprinde spasmodic, in pseudo-variatie.
Timpul ne stinge ritmic, ademenindu-ne in amnezia cunoasterii.
Timpul are farmecul toanelor karmice si senzualitatea femeilor coapte.
Intr-o zi cel invins isi va fi baut otrava boema, dar moartea il va dezgoli din panza stingerii, scarbita de curatenia neintinata a sangelui.
Intr-o zi cel inchis va gasi in el orizontul si libertatea, savurand silueta distantei, si nu finitudinea marginii.
Intr-o zi bunatatea si nobletea vor fi atat de intense, incat zeii satanici se vor sparge intr-o implozie de zambete, transfigurati in nirvana.
Intr-o zi inocenta inimii firave va fi un templu al puterii intangibile si iradiante. Intr-o zi va fi prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii si totusi mult prea devreme pentru iertarea trecerii…
Timpul ne invata, cu vadita aroganta, ca nu putem invinge, atunci cand armele noastre sunt curajul, rabdarea si iubirea.
Ca nu putem sta neinfricati in fata furtunii universale, imbracati in visare, cand cerul involburat loveste in noi, neinfranat, cu imprecatii.
Ca vom fi ingenunchiati de cei carora le-am sarutat cicatricele si le-am iertat indragostit incertitudinea privirii, crezand orbeste in firescul devenirii si in simplitatea binelui.
Ca resemnarea nu este un raspuns, ci o necesitate intrinseca.
Ca intr-o zi va fi prea devreme pentru iertarea trecerii si totusi mult prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii…
Cautam un cuvant pentru necuvant...
Timp.
Trecut…
Tu... cata liniste. Cata simplitate murdara de profunzime. Cat sens. Cata magie gemand in ratiune.
Azi sunt femeie.
Azi sunt perfecta.
Azi sunt... pierduta in armonie.
Azi sunt nenascuta.
Arzand pentru tine. Arzand impreuna.
Stiu... tu te stingi in mine, iar apoi imi spui ca sunt mai frumoasa decat soarele topit in valuri de matase. Mai dulce decat ploile albe...
Diminetile tale miros a hainele mele, a venin si miere, a umar dezgolit si poezie rece.
Tu... ascunzi stropi de fum pe gene si citezi din Ana Blandiana: "Iubesc ploile, iubesc cu patimÄ ploile..."
Am fost bolnava de alb, bolnava un veac, insa tu m-ai iertat.
In camera noastra cu vedere spre luna si praf de rai:
Eu (mintindu-ma soptit) - "Culorile se sterg de la sine cand..."
Tu (oprindu-ma cu un sarut furat) - "Nu. Nu si culorile tale vii! Nu! Sa ne-mbracam in ploi moi si gri..."
In sufletul meu plang curat si rad sarat. Si ascult marea... lovind ca-ntr-o scoica in geam.
Tu... "Esti cea mai frumoasa femeie" imi spui. "Pe cuvant..."
Cei fericiti au ramas pana la caderea soarelui in bezna. Au fost hraniti cu radacinile somnului si strugurii dulci ai uitarii. Li s-au retezat picioarele si dorul de a merge prin ploile albe si vantul rece.
Ce mi-au dat mie? Nectar indoit cu otrava vie.
Poate ca am murit de curatenie si inca mai suspin in groapa mea rosie.
Poate ca acum ma nasc din tacerea erotica si ma aleg din rasuflarea zorilor.
Poate ca m-au asezat in leaganul asta noptos, in strainatatea fiintei, iar sangele meu nu a uitat de tine. S-a involburat otravit de la caldura impura si a tasnit in mine cu o putere sfanta.
Asa s-a rasucit lumina nostalgic in noapte.
Asa m-a strans pielea sufletului.
Asa am cazut pe lume, indragostita de ochi de padure.
Mi-e teama de umblet, de calatorie, de strazile vietii.
Mi-e urat de celalalt colt al lumii, de marginile-nchise, de hotare neatinse. Si stiu... sunt otravita cu iubire.
Voi invata un zbor atat de adanc, atat de orbitor, incat otrava se va evapora intr-o implozie de aburi. Causul palmei nu va mai astepta in gol o intoarcere.
Voi scuipa moartea infrigurata, tatuata de o fericire adevarata.
Carnea cuvintelor nu-mi va mai fi albastra...
Florile, frunzele, fructele.
Oasele mele rupte.
Ultimul ras al tau hohotind in tipete oarbe, tragand sa moara.
Si jur... nu te voi mai inventa niciodata.
Niciodata.
Otrava.
