Poate ca vara a fost mai degraba un vis urat, un cosmar cu ochi mici, schimonositi, care m-au tarat prin noroiul celei mai negre dureri.
Insa toamna a venit cu lumina ei fierbinte risipita in priviri calde...
cu aburi incandescenti striviti de pori moi, cu salturi adanci care mi-au inghetat frica de a deschide ochii, cu perdele incinse scaldate in briza proaspata, cu trandafiri invizibili culesi dintr-o gradina cu ploaie...
cu buze pulsand pe sira spinarii, cu degete razand prostute, cu atingeri caraghioase, cu strangeri de mana adevarate, cu jar aprins, cu focuri de tabara, cu mare, cu rasete in loc de muzica si valuri in loc de lacrimi...
cu buburuze curajoase, cu fluturi, cu viori, cu gene care au inceput sa caute zgomote in imagini, cu incredere, cu libertate, cu aer...
cu ea in loc de el, cu el in loc de ea, cu respiratii suav pictate, cu pasari de aur ratacind printre vapoare...
cu doi oameni fericiti care sterg cu o guma fina tot ce e incert, incolor sau trist...
cu o femeie si un barbat care si-au amintit unde isi tineau ascunsi soldateii de plumb.
Dimineti fara oglinzi,
dimineti lenese,
dimineti cu aripi,
dimineti cu fluturi in stomac,
dimineti cu nisip si valuri,
dimineti pe balcon,
dimineti cu parul ciufulit,
dimineti cu perne explodand,
dimineti pentru copii desculti,
dimineti simple,
dimineti desprinse lent din nopti imbratisate,
dimineti cu jazz in surdina,
dimineti fara graba,
dimineti fara dureri ascunse,
dimineti fara teama...
Vantul de matase adulmeca balustrada blindata de o dunga de praf.
Intr-o mana strange un ziar murdarit de cerneala formelor, iar in celalalt brat isi sprijina povara suava a trupului.
Pamantul se strange ca un vin alb tulburat de damf si tarie. Dupa un zid, scaldat in baia timpului, soarele rosu-putred se estopeaza intr-o perdea torentiala de ceata, drapata in gri pur, inalt.
S-a vindecat de bolile iernii... de dorul adanc, de aerul intepator care prindea radacini pe mulajul porilor inca fragili.
Incepe sa vada tot mai clar cine este, cine urmeaza sa devina, intr-o incrucisare a Sinelui cu extazul risipirii, a putintei-de-a-fi cu exaltarea de a pluti in decor, intr-o coregrafie ludica.
Nu stie cand a indraznit sa devina femeie...
Cand a inceput sa se iubeasca cu toata splendoarea tandretii.
Sa se imbrace neglijent-sic.
Sa vorbeasca cochet.
Sa zambeasca orbitor.
Sa respire cu o formidabila pofta.
Sa priveasca invadata de incredere punctul ei rebel, inlantuit de eleganta nobletii.
Se intindea uneori pe targa luciditatii, afisand aroganta rece a muschiului golit de pietatea miscarii. Nu mai avea nimic de abandonat, nimic pretios de aruncat, nici macar o atingere pentru care s-ar fi tocmit elegant.
La scara unei vieti, totul era insa doar mulajul in ghips a unei zbateri grotesti, disimulate sub masca protestului infinit.
Nu era un crez prabusit si nici macar capitularea neconditionata in fata neincrederii intime si totodata agresante.
Era doar inceputul unei noi ere filtrate prin miopia deziluziei, pe care o intampina cu o curtuazie tandra si seductia morbida a platitudinii pure, atemporale...
Se gandea ca toata aceasta maretie pe care o strivise frenetic intre imbratisarile bocancilor nu poate fi omisa din invizibilul gandirii. Si avea dreptate...
Omatul nici macar nu ii adusese dezvatul. Pentru ca dezvatul nu se invata. Pentru ca florile cu urme de pamant au imprimeuri de sticla prinse in palma ca intr-o tesatura holografica. [...]
