BLOOMENHERZ's LOUNGE

M-am rugat ca Mos Craciun sa imi aduca intoarcerea. Intoarcerea la mine. Intoarcerea lui. Si m-am trezit copil. Aveam pielea alba si bucle negre. Genunchii dulci, cu pliuri roscate, tradand osatura de textura castanei. Erau lipiti de geometricul covorului, abandonati viselor.

Radeam colorat si ingenuu, pulverizandu-ma intr-o cascada de sunete. Ma jucam in mine insami cu liniile miscarilor si culorile cuvintelor.

Credeam in Mos Craciun si il asteptam sub cel mai inalt pom. Pomul meu. Impodobit cu stelute de dragoste si beculete de armonie. Cu globuri ingenioase, care noaptea imi gadilau simturile si ma aruncau in bratele calduroase ale plasmuirii.

Tanjeam dupa cadouri, insa cel mai mult ma ametea toropeala asteptarii, iar apoi frumusetea si splendoarea maruntului, stralucirea detaliului ce ma gasea mereu avida de emotia sunetelor si de frenezia aromelor. De cutiile magice, imbracate in staniol rosu care se pulveriza incet pe gene si imi fosnea intre degete.

Anul acesta am ales sa il astept din nou pe Mos Craciun si am indraznit sa-i cer altceva: un antidot pentru orbirea sufletelor, un nou inceput, o alta "nastere", cuvinte intense si putine, ganduri mai clare, care sa-si infiga radacinile in trasee sigure, oameni mai sinceri, imprevizibili si curajosi, adevaruri simple, echilibrul frumosului, explozia generozitatii, libertatea naturaletii, intelepciunea tolerantei, autenticitate si incredere.

Imi mai doresc sa nu ma schimb, ci sa zambesc devenind, sa cresc, sa ma destram, sa fiu, sa uit, apoi sa-mi amintesc, sa gresesc iubind, sa iert si in final sa inteleg ca cel mai important e sa accept.

Candva, cand nu existau capat si pamant, iar cuvintele erau simple luciri si senzatii, o zeita a picurat in joaca un deget de tristete in cea mai curata dulceata si apoi i-a inchis vibratiile intr-o cusca de portelan, rafinat pictata in rosu unduitor si alb fraged, starnind mania zeilor ce stapaneau peste imponderabilitate.

Dar ochii ei, rotunde incandescentze visatoare, au inaltat-o mai departe pe globuri de lumini miscatoare, tot mai departe de nimic, de sus, de intregirile lor amagitoare.

Imbatata de sevrajul purului impur spre acest eter translucid, alungata din sens si absolut, zeita s-a asezat ingenunchiat pe diademe parasite de lumini, in singuratatea infinitului, si si-a stropit albul obosit al ochilor cu mierea unor naluciri verzi, carora le-a desenat frunze si fructe ce se imbujorau la atingerea soarelui. Si-a scuturat apoi balsamul pletelor la radacinile lor de lemn groase, in cioburi trandafirii, si flori infrumusetate de rauri de culori si-au deschis trupul in zbor amestecat in toate, cochetand sub capetele copacilor.

Mai aprins, in palmele-i ca de zapada, atunci zeitei i-au inflorit ace de fiori din scrum albastru si radacinile proaspete, ce pluteau inca haotic in aer, si-au adapat varfurile in picaturi de apa moi, inclestate organic in firimituri de foc si boabe de pamant nou-nascut, ce-au patruns pana in moalele sanului ei. Iar cupa genelor gingase s-a varsat grea, extatica, rasturnand cusca tristetii de dulceata pe carnea rozalie a limbii, infierata ca o brosa intepatoare, ca o furtuna de zahar ce a explodat in mii de cioburi centrifug risipite in becuri fierbinti de alama, ce au devenit stele pitice si o luna de lapte, impletite in cea dintai noapte.

Dulceata a pulsat in ea la inceput pustie, difuza, nedeslusita, risipita in trup ca o destramare, iar apoi noua, divina, tonica, precum o umbra violacee de electricitate, precum o lumina captusita intr-un voal aspru de canabis, precum armate de ochi inchisi sagetati de somn viu si nirvana, iar frumoasa zeita s-a transformat in univers si dragoste, in inceputuri cu fluturi si aer si in uitari efemere, ce s-au numit oameni.

In urma a ars inabusit, a picurat putin scrum si atatea tulburari purpurii s-au stins sec intr-un tremur anemic de fier.

Insa o lumina noua ma apasa placut si am tot mers catre ea, iar aerul rece mi-a imprumutat bratele lui - brate ce eu nu le stiam - si asa am smuls din suflet capete amagitoare de flori, ce au crescut pe alocuri in radacini de buruieni.

Curata, m-am lasat primita de glasuri de lumina si am reinceput sa fiu capatul meu, incredere, putinta, infinit, explozie difuza, inocenta profanata. Mi-am pus pietre pastelate pe ochi si foite transparente in loc de pleoape. Si am invatat sa privesc cu pofta prin colaje de lumini colorate.

E verde din nou... un verde pur, ud de priviri. Un verde infricosator de fericit, coexistand in dragoste si sens.

Ganduri albe plutesc in ceruri cu miros de livezi si aer iute de cearsafuri proaspete. Timpul a devenit abur, egal si deplin intr-o primavara de vise, cand Soarele arde divin si picaturi mici clocotesc curate pe nisipul pasilor.

Ma regasesc mai frumoasa, mai intensa si mai proaspata. Sunt toate femeile care au dorit vreodata, toate fetitele care au crezut, toate luminile care danseaza diafan printre cioburi de praf, toate parfumurile inalte, toate apele care intuiesc miscarile copacilor, toate capsunile ce s-au lasat invadate de sirop intepator de zahar, toate sperantele care si-au ascutit aripile.

Ninge cu o masura de aur peste mantii de sidef, cu ochi impodobiti in picuri de miere si flori de lamai, cu bobite magice ce apar impletite pe umar in stropi de sarut, cu bulgari rosii aruncati cat mai sus... pentru a fi prinsi si daruiti.

cu aripi monstruos frumoase,
nici albe, nici negre, invadate de violet asimetric,
cum te zbati inocent pe pielea luminii,
prins in crepuscul de dantela.

Fluture arlechin,
flamand de voluptate,
cum zbori bolnav de un cutit de aer,
stropit in nervuri delicate.

Fluture arlechin,
nascut in uterul luminii calde,
esti impletit in carnea mea alba,
anatema risipita in zbor albastru.

Fluture arlechin,
cum te joci in metalul pletelor,
plin de fiecare bob de sarut,
pe care il bei nostalgic,
greu de un delir primavaratec.



Go Slowly from Goldenfiddle on Vimeo.