BLOOMENHERZ's LOUNGE

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare? In nimic, in orice, in atat, in asteptare? In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?

Caci galbenul inflorea in fiecare zi din iubire si nimic…
Nu ma temeam de lumina feroce; nu ma jucam cu umbre de ceata, cu sunete viscerale clocotind in timpane de fier; nu eram pentru a fi, ci pluteam in inertie, acum si aici.
Unduiri acustice. Soapte ascunse de ganduri si timpane. Un trup contorsionat in curbe intunecate. O inima prin care sangele pulseaza stramb, lasciv, de jos in sus, doar picurand. Ma pierd in fantezii si discrepante conceptuale… mult prea usor.
Ce caut?
Cum pot sti ce am gasit?
De ce m-am oprit acum si aici?
Oare ma tem de cautare ori de ceea ce nu pot gasi?

Azi, maine, ieri, candva sau poate niciodata… izolati de o constiinta nesaturata, infiorati de un curaj neimblanzit, metamorfozat in teama. Ma las prada acestor simtiri paradoxale. Te las sa cobori incet in mine, sa ma a-prinzi in lanturi grele de matase.

Nu ma mai doare nimic… Pot fi rece si fierbinte oricand. Nici nu mai simt. Ma pot sfarama inainte ca tu sa ma atingi. Astept sa imi dai drumul… alunecand din necunoscut, alungata din mister si absolut. Urasc trandafirii si rosul lor.
Acum nu mai pot bea din sticlute cioplite din vise de amator, ciobite cu spatule murdare de nisip. Am sufletul strivit, sangerand pe o batista prafuita, calcata in picioare de muritori. O gramada de vise inghetate si maturate de maini invizibile pe asfaltul ud, inrosit timid de strangeri de mana incinerate, strivite de o simpla imbratisare.

Ma pierd printre amanunte obositoare. Am tamplele fierbinti, tacute, nedecantate. Ingerez bucati de iertare si nepasare, zambind catre necunoscut si infiorandu-ma cu o trista detasare.
Sunt pierduta printre semne difuze de demarcatie si constrangeri idioate. Ma imbat cu ipocrizie si sperante prefacute in stafii reci, reinviate.

De ce nu mai suntem tineri, frumosi, nervosi, nebuni, ravasitori?
De ce nu mai credem in atingeri, in oblic, in candoare?
In nimic, in orice, in atat, in asteptare?
In placerea suava, apoteotica si moale de a ne opri oriunde si oricand, liberi sa fim oricum?
Azi cerul e o poarta de matase catre nicaieri…