Niciodata mie. Cel mai adesea altora. Celor raniti. Celor care priveau spectacolul vietii din anticamera. Le-am picurat pe buze aroma unei clipe speciale.
Le-am aratat stelele in fiecare zi altfel. Le-am oferit iubirea mea sincera in avalansa pana cand au inceput sa zambeasca. Pana cand au inceput sa straluceasca mai frumosi si mai puri, metamorfozati de blandete si speranta.
Eu am uitat sa mai fiu speciala. Sa ma trezesc dimineata cu gandul la durerea mea de dinti, la zilele aruncate la gunoi pentru simplul motiv ca... iubesc oamenii, iar efectul pervers al acestei indezirabile apucaturi e ca ei nu ma vor iubi pe mine niciodata.
Pentru ca in ochii lor par slaba, si nu generoasa. Pentru ca ei se identifica cu drama si mediocritatea, iar eu le tulbur perfectiunea mizera ca o idioata. Si numai din acest unic considerent egoismul e cea mai sanatoasa trasatura morala, un anestezic generat interior care-ti permite sa traiesti fara dureri cu tine insuti si cu ceilalti.
Am aruncat aici doar deseuri si fictiune, balast si tristete. Sunt o actrita desavarsita a nefericirii. Insa doar o actrita. Iar astazi mi-am dezlipit cu un sarut masca tristetii.
Am ramas cu adevarurile simple, cu minimalismul trairii, cu diminetile de iulie cand tu imi atingi umarul si te rogi in gand sa te pastrez in tragedia mea. Sa te primesc in inima mea. Cand tu imi veghezi somnul si ma intampini cu un gand curat, un buna-dimineata neterminat. Cand nu iti doresti decat sa imi dau seama...
Ca tu ma iubesti. Ca tie iti pasa. Ca tu ma vezi puternica si stralucitoare, o printesa adevarata. Ca pe tine nu te poate indeparta nici furtuna, nici soarele in avalansa, nici linistea, nici cutremurele, nici lacrima. Ca esti un luptator desavarsit, un optimist. Ca esti mai chipes decat visam, un print ca la carte. Ca nu vei inceta sa crezi. Ca mi-ai daruit mie armura ta. Ca esti nebun, si curajos, si intelept. Ca m-ai invatat sa zambesc. Ca ma tachinezi. Ca ma cunosti si intelegi. Ca stii sa visezi. Ca vrei. Ca esti amuzant si stii sa spui povesti. Ca ai botezat o stea cu numele meu. Ca mi-ai daruit un camp de flori. Ca mi-ai gatit. Ca ai gasit o insula pentru noi doi. Ca am fugit de toate si de toti. Ca mi-ai intins o inima, un cuvant cand oamenii mici calcau indiferenti. Ca tu, cel mai dorit barbat, ai venit si ai ramas. Ca seara ma invelesti. Ca esti pur si simplu perfect.
Ca ma salvezi, Fat-Frumos!
Uitarea,
o binecuvantare.
Nu imi mai palpaie inima ca altadata.
Divin.
Neintrerupt.
Ca intr-un miez de piatra.
Rece amar.
Metalic.
Pielea ta mirosind a aer fierbinte,
balsamic
s-a innegrit in alb orbitor,
de noapte.
Si ai ramas un zeu de fildes cu brate goale.
O iubire sincera,
cu ochi mari daruiti in nestire.
De drag si de blandete
sa imi stralucesti in brate mai viu si mai puternic.
Te-am smuls din timpul magnetic.
M-am intamplat pentru tine ca un fir de mirare
imperceptibil, crescut din radacini divine.
O intamplare simpla.
Simtiri edenice.
Am facut greseala florilor nerupte
ce infloresc mult prea devreme,
ascunse in petale moi,
nevazute, pe panza alba a sufletului.
S-au strans sub ploape
umbre haotice.
Amintiri la singular.
Regrete.
Imi mori in gand fara sa-mi porti pe gene
nebunia parfumului.
Fara sa imi starnesti in joaca
tandretea zambetului.
Au mai ramas
doar necuvintele
dezbracate in cearsafuri straine.
La fel.
Doar soapte betive.
Retina invelita in dantela fina.
De vina.
Esti un poem inchis
inchinat uitarii.
Mi-am luat de la tine trupul si inima.
Dansul cuvintelor...
"Aşa, proiecţionistule, fă întuneric, să nu ne mai vedem, să nu trebuiască să ne privim în ochi."
Sunt fericita... pentru ca fericirea nu poate fi amanata de micile neputinte. Pentru ca poti sa pleci oricand. Pentru ca nu ai cum sa nu te intorci. Pentru ca te sufoci in la fel... izbitor de diferit. Pentru ca totul este de fapt un multiplu de asteptare, un colaj imens, murdarit.
Mi-am tamponat tampla de zidul plictisului si am inceput sa clonez zilele... sfanta si confortabila obisnuinta... poeticul asta circumcis.
Am lasat aici... fericirea care nu tine, panaceul zilnic, visele care nu se lasa visate, spectacolul nimicurilor, incrancenarea iluziei, tristetea iubirii abulice.
Candva. Intr-o zi. Mai tarziu. Voi fi epidermica pana la uitare, ascunsa in profunzimi blurate, care stiu sa ma imbrace si sa ma dezbrace...
Un inel al ne-intamplarii rotund si total... incolacit pe sarma minusurilor... stramb.
Speranta crapa ultima... dar e mai neputincioasa decat noi.
Panzele albe nu au fost calcate de picioarele neimblanzite ale oamenilor. Ele nu au ganduri ninse, urme umede, ochi rotunzi si chemari latente. Doar maluri proaspete, subtirele, ocrotite de soare, curgand pastelat intr-o singuratate imaculata, mangaietoare.
Pictorii prefera pe buna dreptate panzele albe...
E pustie, sfasietoare, nelegiuit de frumoasa o panza alba, neclintita ca o icoana uriasa, vanata de brate stropite in marmura.
Putini stiu sa o picteze din ochi imbatati sau cu buricul degetelor fosforescente. Sa o sarute cu buze amare, arse. Sa o stinga cu silabe purifiante.
Un alb trist, tulbure, innegrit de luciu, ucigator de dulce.
Un brat de scrum dizolvat in apa de suflet...
