BLOOMENHERZ's LOUNGE

Despre omul fara umbra nu am stiut mai nimic. Acum stiu. Stiu.
Uneori mergeam pe trepte subtiri, de zapada rascolita, gri. Alteori alergam magnific de sus, intr-o colivie rosie, acoperita de ceata si fum. Sau ieseam la o plimbare pe pamantul infinit, albiti de soarele translucid.

Era frumos alb. Era fascinant trist, obosit, imbracat intr-un zambet descult, dezgolit de spatiu si timp. Era negru incandescent lipit de trupul meu gol.
Ii auzeam pasii peste pereti incolori, in respiratii calde si moi, stinsa de un ropot de ploi.
Ascultam pe buzele lui franturi de ganduri adormite in cuvant.
Imi placeau liniile, nirvana din priviri, orizontul genelor cu aroma de povesti, buzele desenate din picaturi si matase de flori, atingerea curgatoare a bratelor grele de fiori.

Un labirint al tacerii in care am izgonit nisipuri miscatoare... fara amintiri. Il mai caut in mine si acum, in fiecare amanunt, in oglinzi, in golurile pline din trecut. Iar amintirile sterse sunt dintr-o data proaspete, fulgerator de vii.
Acum stiu. Am iubit impreuna... culoarea gri. Acum stiu. Omul fara umbra va ramane... nemuritor.