BLOOMENHERZ's LOUNGE

Panzele albe nu au fost calcate de picioarele neimblanzite ale oamenilor. Ele nu au ganduri ninse, urme umede, ochi rotunzi si chemari latente. Doar maluri proaspete, subtirele, ocrotite de soare, curgand pastelat intr-o singuratate imaculata, mangaietoare.

Pictorii prefera pe buna dreptate panzele albe...
E pustie, sfasietoare, nelegiuit de frumoasa o panza alba, neclintita ca o icoana uriasa, vanata de brate stropite in marmura.

Putini stiu sa o picteze din ochi imbatati sau cu buricul degetelor fosforescente. Sa o sarute cu buze amare, arse. Sa o stinga cu silabe purifiante.

Un alb trist, tulbure, innegrit de luciu, ucigator de dulce.
Un brat de scrum dizolvat in apa de suflet...

-Bine-ai venit, Fat-Frumos, am auzit de tine, dar de vazut nu te-am vazut niciodata. Poate doar intr-o zi calda si umeda, impietrit, oglindit in verdele marii, cu zambetul spart de valuri murdare.

Ai muscat din mine, Fat-Frumos, din buzele mele coapte ca un mar moale. Mi-ai cules crengute dulci si rotunde de pe tample diafane. Am dormit impreuna pe flori mute, insa glasul plans al fluierului a doinit incet in tine, ademenindu-te catre castele ninse si ziduri atarnate de cerul inaltat in ruine serafice.

Te-ai avantat pe seaua calului si ai plecat in lume, dezmierdat de umeri de ploaie si priviri senine.

Nu ti-a placut simplitatea mea, Fat-Frumos... Ai vrut cuvinte, dar firea e inaltatoare prin taina si tacere. Nu ai avut timp sa imi asculti simtirea, melodia invelita in nori de argint si miros orbitor de soare. Nu ai avut timp de aceasta intamplare simpla. Ai calcat stramb pe ierburi improspatate, fierbinti, fara sa privesti in ochii mei plini de visuri somnoroase.

Nu ti-a placut paloarea inimii si roseata chipului, mainile mici si pletele despletite, unite ca intr-un leagan cusut din flori de gradina, scufundate in matase. Mi-ai zis ca iti par moarta... Dar asa este povestea, Fat-Frumos... De ce nu intelegi? De ce nu-ti amintesti? Poate pentru ca nu esti Fat-Frumos... Daca m-ai saruta intr-un anumit fel, pe ochii palizi si mi-ai spune cu o voce dezmierdata: "-Hai, scoala, e ziua-n amiaza-mare!"...

Dar nu ai timp, Fat-Frumos... esti doar o umbra indepartata, ascunsa intr-un palat de marmura. Pentru ca esti batran, Fat-Frumos... pentru ca ai crescut intr-un an cat altii in sapte, iar asta nu te-a facut mai intelept... ci mai grabit, mai orbit, mai innebunit de pulsatie.

Povestea ta a incaruntit pe genele mele albastre, pe carnea visinie, spalata in negrul sfasiat de noapte.

Si te credeam viteaz, Fat-Frumos, chiar daca toti ceilalti radeau de calul tau slab, de tinichea. Radeau de mine, radeau de noi...
Ma durea sa te vad plangand, Fat-Frumos, si l-am schimbat cu un exemplar alb, inaripat. L-am hranit cu jaratic, l-am adapat cu para de foc si i-am turnat pe crestetul incins lacrimi.

De ce traiesti in basme, Fat-Frumos? Ai fi putut ajunge pana aici, pe calul tau nazdravan... Dar dorul inimii tale e pesemne undeva mai departe...

Nici nu existi, Fat-Frumos. Nici nu existi. Esti doar un bufon. Un bufon trist... Un om obosit... coborat pe niste scari crapate. Pana si zmeul ala tont a murit rapus de propriul lui buzdugan...
Dar pe mine m-ai ucis, Fat-Frumos... si eu am stiut, si m-a durut, si te-am lasat, si te-am cantat, si te-am iubit in alb.

Tuturor le-ai oferit cate ceva, Fat-Frumos... zambete, prietenie, onoare, dragoste. Mie nu mi-ai daruit nimic... poate doar un vis care ma arde apatic, un sarut timid, acoperit de alge, multa asteptare si munti de sare... m-ai lasat sa traiesc singura, cu fata in brate, cutremurata, lipita de membrele soarelui.

Mi-a fost frica, Fat-Frumos... ca o sa cad dupa calul tau alb in mare, intre tarmuri pamantene, inghetate.
Am invatat sa zbor, Fat-Frumos... Am invatat... si acum o sa inchid fereastra. Eu nu am nevoie sa plec, Fat-Frumos. Eu raman aici, cufundata in ceata asta alba, indragostita de vant si mirare. Asa zbor eu, Fat-Frumos! Asa am fi putut zbura amandoi...

M-am nascut intr-o dupa-amiaza de marti, intr-o zi de treisprezece ianuarie, acum douazeci si unu de ani. Da... cam nefast... un frig tipator, un decor alb-cenusiu, amortit, insa doi oameni tineau in brate o papusa cu tenul incolor si ochii negri, mirati si se iubeau colorat. Buzele ca doua cirese de mai racneau ceva... lovindu-se de lumina becului care ardea stramb. Atunci am simtit frica, frigul si un tunet de iubire ravasitor, tranchilizant.

Parintii mei m-au iubit enorm. O simt si acum in sangele meu, in optimismul asta bolnav, extravagant. Am stiut mereu ca m-am nascut din bataile inimii lor... din iubirea unui BARBAT pentru o FEMEIE, o iubire absoluta... demonizata de nebunia trupului si frumusetea gandului.
Am trait pe cer si pe pamant, pe asfaltul proaspat uscat, imbratisata de mister, sub praful unui nor care se scutura de ploi, zambind ingenuu catre noroi.

Mama ma gatea ca pe o printesa, o domnita curioasa si neastamparata, indragostita de arhitectura senzatiei. Ma imbraca in rochite vaporoase, cu volanase manjite de creta si ciocolata si imi prindea pe tample bentite din plastic. De atunci respect plasticul. Ea m-a invatat totul despre putere, rabdare, farduri, naturalete si feminitate.

Tatal meu imi citea poezii si uneori ma ducea de la gradinita la meci. El mi-a ales numele si m-a invatat sa citesc. Impreuna ne-am straduit intr-o dimineata de noiembrie sa definim frumosul. A fost amuzant si dificil. Atunci mi-a zambit si mi-a zis sa ma inconjor de simplitate si voi trai frumos. Tot el m-a invatat sa cred in carti, in povesti, dar mai putin in eroi. Si sa evit pronumele personal "eu".

Bunica ma ducea in parc, in fiecare dimineata insorita, sa culeg seminte din flori. Insa eu alergam dupa lumini si beculete. Eram obsedata de zmei si finetea pietrelor. Ea m-a invatat sa pictez, sa dansez si sa ma comport ca o domnisoara.
Prima poezie am scris-o la sase ani si patru luni. Era despre o pisica care pasea pe sarma si avea mustatile colorate in lapte... in lapte cu ciocolata. As putea sa jur ca vad totul prea colorat. Chiar si laptele pur e usor albastru... pe retina mea.

Apoi a aparut fratele meu... un omulet mic pe care il priveam cu teama si curiozitate. A fost cel mai frumos moment din viata mea... Avea parul lung si ondulat si mult timp am crezut ca e o fetita cam ciudata si nesociabila... care se joaca cu tractorase si robotei, in loc sa se alature picnicului meu cu papusi Barbie anorexice si fitoase. Acum este fiinta pe care o iubesc cel mai mult. El m-a invatat sa cred in puritate si bunatate neconditionata.

Un miraj, se pare... caci traiesc intr-o lume in care iubirea nu are nicio semnificatie, printesele citesc Cosmopolitan si se bronzeaza la solar, isi pun silicoane dizgratioase si poarta discutii plictisitoare. Oamenii se straduiesc prea mult sa para niste falsuri evoluate... din maimute, poate. Nu isi fac timp pentru zambete, cuvinte frumoase si spontaneitate... serbet de zmeura si carioci galbene. Totul se reduce la orgoliu prostesc, pastile de aroganta si tone de sintetic si superficialitate.

Ce vreau eu? Nu vreau nimic... nimic special, e clar, iar asta pentru ca sunt imprastiata intr-o dihotomie idioata. Nu cred in greseli, ci in beatitudinea eronata. Imi place praful mai mult decat soarele. Ploaia mai mult decat ninsoarea. Marea mai mult decat cladirile metalice. Insa de fapt le iubesc pe toate.

Am asteptat un print adevarat... care sa ma inveleasca in matase. Un print care sa poarte in inima o prastie nazdravana si sa ma ascunda in castele miniaturale, urbane, insa printii adevarati calatoresc in rachete cu reactie, in calesti spatiale, la secole lumina distanta de trotuare si felinare.
Sunt fericita pentru nimic... pentru ca asa am invatat sa fiu.

Natura imi zambeste amnezic. Sub retina ei de sticla fragezita, miroase a tacere si lumina prafuita. Roua fierbe sub pietre mazgalite de atomi nucleari din hartie. Soarele apune sub asfaltul consistent ca o supa galbuie, stinsa cu sare de lamaie.

Vara nu ploua pe mine...! Vara ma ninge... o zapada fierbinte care ma uda ca o plasma topita.

Vara imi lipesc si eu placi de metal pe inima, copci din matase pictata in cerneala trandafirie. Imi echipez in rosu silueta simtirii. Imi truchez albul nostalgiei.

Vara imi scuip tristetea in mercurul din batiste si pasesc paralel cu asfintitul cerului, pe buzele aprinse in rujul nisipului.

Vara nu m-am rugat niciodata. Insa vara asta am incercat sa ma rog... sa ma rog asa... varatic, cu ardoare... ca arterele poeziei sa sufle rugina din file de ceara albastra... sa ma rog pentru mai multa nonsalanta si vocale de gheata...