Vantul de matase adulmeca balustrada blindata de o dunga de praf.
Intr-o mana strange un ziar murdarit de cerneala formelor, iar in celalalt brat isi sprijina povara suava a trupului.
Pamantul se strange ca un vin alb tulburat de damf si tarie. Dupa un zid, scaldat in baia timpului, soarele rosu-putred se estopeaza intr-o perdea torentiala de ceata, drapata in gri pur, inalt.
S-a vindecat de bolile iernii... de dorul adanc, de aerul intepator care prindea radacini pe mulajul porilor inca fragili.
Incepe sa vada tot mai clar cine este, cine urmeaza sa devina, intr-o incrucisare a Sinelui cu extazul risipirii, a putintei-de-a-fi cu exaltarea de a pluti in decor, intr-o coregrafie ludica.
Nu stie cand a indraznit sa devina femeie...
Cand a inceput sa se iubeasca cu toata splendoarea tandretii.
Sa se imbrace neglijent-sic.
Sa vorbeasca cochet.
Sa zambeasca orbitor.
Sa respire cu o formidabila pofta.
Sa priveasca invadata de incredere punctul ei rebel, inlantuit de eleganta nobletii.
Se intindea uneori pe targa luciditatii, afisand aroganta rece a muschiului golit de pietatea miscarii. Nu mai avea nimic de abandonat, nimic pretios de aruncat, nici macar o atingere pentru care s-ar fi tocmit elegant.
La scara unei vieti, totul era insa doar mulajul in ghips a unei zbateri grotesti, disimulate sub masca protestului infinit.
Nu era un crez prabusit si nici macar capitularea neconditionata in fata neincrederii intime si totodata agresante.
Era doar inceputul unei noi ere filtrate prin miopia deziluziei, pe care o intampina cu o curtuazie tandra si seductia morbida a platitudinii pure, atemporale...
Se gandea ca toata aceasta maretie pe care o strivise frenetic intre imbratisarile bocancilor nu poate fi omisa din invizibilul gandirii. Si avea dreptate...
Omatul nici macar nu ii adusese dezvatul. Pentru ca dezvatul nu se invata. Pentru ca florile cu urme de pamant au imprimeuri de sticla prinse in palma ca intr-o tesatura holografica. [...]
Septembrie s-a agatat vag de o spirala albastra, care s-a fisurat apoi luminoasa pe soldul ei lenes, imbaiat nud in aburi de cafea cu lapte.
Lui i-a lipsit mirarea si setea neomeneasca de a strivi invelisul cuvantului fraged, ascuns in corzile vocii ca intr-o cutiuta muzicala.
Ea i-ar fi daruit un disc de vinil cu emotii goale pe care el mai apoi avea sa picteze glasul Frumosului etern, acordat pe un fundal alb, scaldat in lumina palida.
In plutire s-ar fi imbracat in praf stelar cu aroma de rasarit, picurat in clipiri de matase pe veranda umeda din dimineata plutitoare.
Intr-un film... oarecare.
Bloo era mica, aproape nevazut de mica, ceva mai mica decat casuta de lemn ud in care aseza pe furis sabii de tinichea, ascutitori cu miros de cauciuc murdar si pumni dulci, fericiti prosteste de nori din vata pe bat topiti in cerneala ploilor.
Pentru ca Bloo iubea lupii si le invelea coltii in cearsafuri de argint si povesti, iar apoi, in amiaza tacerii, le mangaia bland dansul portocaliu si tragea usor usile rezemate in mare, fara manerul unei intrebari.
Pentru ca Bloo astepta mandra cu palma incercanata de julituri intr-o ceainarie parfumata, cu milioane de flori lenese de frig si picaturi moi.
Pentru ca Bloo avea un zbor secret, un zambet nestiut, fructat, adanc, maruntit din incheieturile bratului stang pe petalele pianului de fum.
Pentru ca Bloo isi imagina mereu cum ar fi sa imbratiseze un lup, un lup caruia sa nu ii fie foame. Un lup care sa ii zambeasca sincer printre blitzuri metalice...
