Te voi astepta aici, in cafeneaua damnatilor, imbracata in trupuri de flori albe si umbre sterse de simplitate.
Cu buzele umezite de ploi ninse de vara, voi pasi pe pamant cald purtand spre moarte cuvinte prinse in radacini nisipoase.
Iar soarele laptos isi va uda uscat nurii in balti de liniste fara sa guste din sucul patimii si fructul mangaierii intunecate.
Stiu ca intr-o zi vei veni si ne vom aseza spate in spate. Nu trupurile, ci aripile.
Tu vei privi prin mine, iar eu ma voi trezi in tine, in dumnezeul clipei si in dulceata limpede.
Iti voi vorbi intr-o uitata limba putin stangaci, rosind neimblanzita, incercand sa iti deschei cu un sarut albastrul claviculei.
Niciodata, niciodata nu te vei sparge in ceata cruda a zorilor. Niciodata timpul nu iti va fura samburii silabei. Ei vor rodi in mine, in amurgul domol al genezei, in piatra neagra zgariata de tipatul apei.
Te voi visa o data pe an, cu o aproape bucuroasa disperare. Voi astepta atat de mult incat lumea se va topi batrana in lava zapezii catacombice.
Ochiul inchis se va naste din franturi de puritate si picaturi balsamice.
Luna va rasari obeza, nemaiputand sa desparta noaptea de nenoapte si fiinta mea indragostita de dragoste.
Te voi iubi cu toate inimile pamantului, sorbite in carne si oase, amestecate in cer de sticla si mare, ingropate sub calcaiul teluric al universului otravit de aer.
Lasa-ti culorile moi in mine, in ingerii goi, intorsi inapoi...
Canta-mi despre vazduhul caprui
care m-a blestemat sa ratacesc
in goana si pustiu... sub cuvant.
Cu anii vechi.
Cu vietile noi.
Sarutand vecin ochii tai.
Se face nisip.
Fierbinte si ud.
Sarat de un soare de sare nauc.
Un soare marin.
Apus in senin.
Eu inainte.
Tu inapoi.
Ma mint.
Orasul e indragostit.
Canta-mi despre vantul tacut
care nu ma lasa sa curg cu nonsalanta porilor hamesiti
pe coapsele tale dulci,
oceane de sange inundate de un dor ascuns,
ne-nascut pe gene repezi de somn.
Canta-mi rar.
Niciodata deplin.
Inclinat de adanc.
Dezgolit in ras stins.
Soptit in crestet de gand.
Canta-mi despre piatra misterioasa,
naufragiata pe tarmul palmei,
care prevesteste o ploaie
cu stropi de seva metalica si sunete lemnoase.
Canta-mi despre nimicuri ne-intamplate.
Despre cometa ascunsa in sapte aripi.
Despre tine insumi.
Despre miez si trup.
Despre omul care sunt tu.
Despre boabele din pastaie.
Despre ganduri puse la pastrare apasatoare.
Despre rana care ne-a durut acut.
Absurd.
Aud surd.
Canta-mi tu.
Eu nu mai cred... in cuvant.
Cant. Canta-mi.
Canta-mi... un cuvant.
Despre omul fara umbra nu am stiut mai nimic. Acum stiu. Stiu.
Uneori mergeam pe trepte subtiri, de zapada rascolita, gri. Alteori alergam magnific de sus, intr-o colivie rosie, acoperita de ceata si fum. Sau ieseam la o plimbare pe pamantul infinit, albiti de soarele translucid.
Era frumos alb. Era fascinant trist, obosit, imbracat intr-un zambet descult, dezgolit de spatiu si timp. Era negru incandescent lipit de trupul meu gol.
Ii auzeam pasii peste pereti incolori, in respiratii calde si moi, stinsa de un ropot de ploi.
Ascultam pe buzele lui franturi de ganduri adormite in cuvant.
Imi placeau liniile, nirvana din priviri, orizontul genelor cu aroma de povesti, buzele desenate din picaturi si matase de flori, atingerea curgatoare a bratelor grele de fiori.
Un labirint al tacerii in care am izgonit nisipuri miscatoare... fara amintiri. Il mai caut in mine si acum, in fiecare amanunt, in oglinzi, in golurile pline din trecut. Iar amintirile sterse sunt dintr-o data proaspete, fulgerator de vii.
Acum stiu. Am iubit impreuna... culoarea gri. Acum stiu. Omul fara umbra va ramane... nemuritor.
Un vis incepe intr-o camera alba.
O camera goala, fara efecte, fara pereti, fara fotolii colorate si lampadare oarbe. O camera cu aroma vaporoasa de vant, glasuri soptite de flori veninoase, ochi mici inchisi de un cuvant inghetat, nerostit.
O camera in care ai fost prins, mintit, momit sa traiesti miniatural existenta unui rege renegat. Nu ti s-a cerut sa crezi, sa iubesti, sa visezi, dar tu ai indraznit si ai zidit un perete drept si viu, un perete divin, cu bratul stang aprins de un elan hipnotic, tacut. Si nu te-ai oprit aici. Ai urcat scarile insirate spre infinit si ai ascuns un soare in sanul tau. Un soare rece, injumatatit de silueta unui orizont glisant. Si l-ai incalzit la piept. Si ai tresarit. Si l-ai iubit. Te-ai lasat ars de stelele uscate cazute pe pragul sufletului tau. Si ai plans. Pentru ca a ramas goala camera in care te-ai pierdut asteptand.
