-Bine-ai venit, Fat-Frumos, am auzit de tine, dar de vazut nu te-am vazut niciodata. Poate doar intr-o zi calda si umeda, impietrit, oglindit in verdele marii, cu zambetul spart de valuri murdare.
Ai muscat din mine, Fat-Frumos, din buzele mele coapte ca un mar moale. Mi-ai cules crengute dulci si rotunde de pe tample diafane. Am dormit impreuna pe flori mute, insa glasul plans al fluierului a doinit incet in tine, ademenindu-te catre castele ninse si ziduri atarnate de cerul inaltat in ruine serafice.
Te-ai avantat pe seaua calului si ai plecat in lume, dezmierdat de umeri de ploaie si priviri senine.
Nu ti-a placut simplitatea mea, Fat-Frumos... Ai vrut cuvinte, dar firea e inaltatoare prin taina si tacere. Nu ai avut timp sa imi asculti simtirea, melodia invelita in nori de argint si miros orbitor de soare. Nu ai avut timp de aceasta intamplare simpla. Ai calcat stramb pe ierburi improspatate, fierbinti, fara sa privesti in ochii mei plini de visuri somnoroase.
Nu ti-a placut paloarea inimii si roseata chipului, mainile mici si pletele despletite, unite ca intr-un leagan cusut din flori de gradina, scufundate in matase. Mi-ai zis ca iti par moarta... Dar asa este povestea, Fat-Frumos... De ce nu intelegi? De ce nu-ti amintesti? Poate pentru ca nu esti Fat-Frumos... Daca m-ai saruta intr-un anumit fel, pe ochii palizi si mi-ai spune cu o voce dezmierdata: "-Hai, scoala, e ziua-n amiaza-mare!"...
Dar nu ai timp, Fat-Frumos... esti doar o umbra indepartata, ascunsa intr-un palat de marmura. Pentru ca esti batran, Fat-Frumos... pentru ca ai crescut intr-un an cat altii in sapte, iar asta nu te-a facut mai intelept... ci mai grabit, mai orbit, mai innebunit de pulsatie.
Povestea ta a incaruntit pe genele mele albastre, pe carnea visinie, spalata in negrul sfasiat de noapte.
Si te credeam viteaz, Fat-Frumos, chiar daca toti ceilalti radeau de calul tau slab, de tinichea. Radeau de mine, radeau de noi...
Ma durea sa te vad plangand, Fat-Frumos, si l-am schimbat cu un exemplar alb, inaripat. L-am hranit cu jaratic, l-am adapat cu para de foc si i-am turnat pe crestetul incins lacrimi.
De ce traiesti in basme, Fat-Frumos? Ai fi putut ajunge pana aici, pe calul tau nazdravan... Dar dorul inimii tale e pesemne undeva mai departe...
Nici nu existi, Fat-Frumos. Nici nu existi. Esti doar un bufon. Un bufon trist... Un om obosit... coborat pe niste scari crapate. Pana si zmeul ala tont a murit rapus de propriul lui buzdugan...
Dar pe mine m-ai ucis, Fat-Frumos... si eu am stiut, si m-a durut, si te-am lasat, si te-am cantat, si te-am iubit in alb.
Tuturor le-ai oferit cate ceva, Fat-Frumos... zambete, prietenie, onoare, dragoste. Mie nu mi-ai daruit nimic... poate doar un vis care ma arde apatic, un sarut timid, acoperit de alge, multa asteptare si munti de sare... m-ai lasat sa traiesc singura, cu fata in brate, cutremurata, lipita de membrele soarelui.
Mi-a fost frica, Fat-Frumos... ca o sa cad dupa calul tau alb in mare, intre tarmuri pamantene, inghetate.
Am invatat sa zbor, Fat-Frumos... Am invatat... si acum o sa inchid fereastra. Eu nu am nevoie sa plec, Fat-Frumos. Eu raman aici, cufundata in ceata asta alba, indragostita de vant si mirare. Asa zbor eu, Fat-Frumos! Asa am fi putut zbura amandoi...
M-am nascut intr-o dupa-amiaza de marti, intr-o zi de treisprezece ianuarie, acum douazeci si unu de ani. Da... cam nefast... un frig tipator, un decor alb-cenusiu, amortit, insa doi oameni tineau in brate o papusa cu tenul incolor si ochii negri, mirati si se iubeau colorat. Buzele ca doua cirese de mai racneau ceva... lovindu-se de lumina becului care ardea stramb. Atunci am simtit frica, frigul si un tunet de iubire ravasitor, tranchilizant.
Parintii mei m-au iubit enorm. O simt si acum in sangele meu, in optimismul asta bolnav, extravagant. Am stiut mereu ca m-am nascut din bataile inimii lor... din iubirea unui BARBAT pentru o FEMEIE, o iubire absoluta... demonizata de nebunia trupului si frumusetea gandului.
Am trait pe cer si pe pamant, pe asfaltul proaspat uscat, imbratisata de mister, sub praful unui nor care se scutura de ploi, zambind ingenuu catre noroi.
Mama ma gatea ca pe o printesa, o domnita curioasa si neastamparata, indragostita de arhitectura senzatiei. Ma imbraca in rochite vaporoase, cu volanase manjite de creta si ciocolata si imi prindea pe tample bentite din plastic. De atunci respect plasticul. Ea m-a invatat totul despre putere, rabdare, farduri, naturalete si feminitate.
Tatal meu imi citea poezii si uneori ma ducea de la gradinita la meci. El mi-a ales numele si m-a invatat sa citesc. Impreuna ne-am straduit intr-o dimineata de noiembrie sa definim frumosul. A fost amuzant si dificil. Atunci mi-a zambit si mi-a zis sa ma inconjor de simplitate si voi trai frumos. Tot el m-a invatat sa cred in carti, in povesti, dar mai putin in eroi. Si sa evit pronumele personal "eu".
Bunica ma ducea in parc, in fiecare dimineata insorita, sa culeg seminte din flori. Insa eu alergam dupa lumini si beculete. Eram obsedata de zmei si finetea pietrelor. Ea m-a invatat sa pictez, sa dansez si sa ma comport ca o domnisoara.
Prima poezie am scris-o la sase ani si patru luni. Era despre o pisica care pasea pe sarma si avea mustatile colorate in lapte... in lapte cu ciocolata. As putea sa jur ca vad totul prea colorat. Chiar si laptele pur e usor albastru... pe retina mea.
Apoi a aparut fratele meu... un omulet mic pe care il priveam cu teama si curiozitate. A fost cel mai frumos moment din viata mea... Avea parul lung si ondulat si mult timp am crezut ca e o fetita cam ciudata si nesociabila... care se joaca cu tractorase si robotei, in loc sa se alature picnicului meu cu papusi Barbie anorexice si fitoase. Acum este fiinta pe care o iubesc cel mai mult. El m-a invatat sa cred in puritate si bunatate neconditionata.
Un miraj, se pare... caci traiesc intr-o lume in care iubirea nu are nicio semnificatie, printesele citesc Cosmopolitan si se bronzeaza la solar, isi pun silicoane dizgratioase si poarta discutii plictisitoare. Oamenii se straduiesc prea mult sa para niste falsuri evoluate... din maimute, poate. Nu isi fac timp pentru zambete, cuvinte frumoase si spontaneitate... serbet de zmeura si carioci galbene. Totul se reduce la orgoliu prostesc, pastile de aroganta si tone de sintetic si superficialitate.
Ce vreau eu? Nu vreau nimic... nimic special, e clar, iar asta pentru ca sunt imprastiata intr-o dihotomie idioata. Nu cred in greseli, ci in beatitudinea eronata. Imi place praful mai mult decat soarele. Ploaia mai mult decat ninsoarea. Marea mai mult decat cladirile metalice. Insa de fapt le iubesc pe toate.
Am asteptat un print adevarat... care sa ma inveleasca in matase. Un print care sa poarte in inima o prastie nazdravana si sa ma ascunda in castele miniaturale, urbane, insa printii adevarati calatoresc in rachete cu reactie, in calesti spatiale, la secole lumina distanta de trotuare si felinare.
Sunt fericita pentru nimic... pentru ca asa am invatat sa fiu.
Natura imi zambeste amnezic. Sub retina ei de sticla fragezita, miroase a tacere si lumina prafuita. Roua fierbe sub pietre mazgalite de atomi nucleari din hartie. Soarele apune sub asfaltul consistent ca o supa galbuie, stinsa cu sare de lamaie.
Vara nu ploua pe mine...! Vara ma ninge... o zapada fierbinte care ma uda ca o plasma topita.
Vara imi lipesc si eu placi de metal pe inima, copci din matase pictata in cerneala trandafirie. Imi echipez in rosu silueta simtirii. Imi truchez albul nostalgiei.
Vara imi scuip tristetea in mercurul din batiste si pasesc paralel cu asfintitul cerului, pe buzele aprinse in rujul nisipului.
Vara nu m-am rugat niciodata. Insa vara asta am incercat sa ma rog... sa ma rog asa... varatic, cu ardoare... ca arterele poeziei sa sufle rugina din file de ceara albastra... sa ma rog pentru mai multa nonsalanta si vocale de gheata...
Eu singura am ucis zeita din mine...
In pripa, asa... zugravita in plastic si tivita in cuarturi, am zidit-o intr-un trunchi de serasir, invelita intr-un halou negru de matase.
Am tras norii in piept si i-am ascuns in ruptul capului, sub perdeaua zgrunturoasa de idealuri. O lingura mare de nori ofiliti, poleiti in cotorul moale al lunii, langa corpul meu adormit sub o sageata cu limba de mercur, rosu-lipicioasa.
Am ratacit drumul... in picioare de plumb si sandale de smoala.
Si ma simt usor vinovata...
Dar e o vinovatie rasa, o amorteala a pedalelor... o lehamite seaca, uscata, ce imi tine virulent respiratia.
Putina liniste, impletita in cozile lungi ale asfintitului... putina sarutare, ca o gheara intinsa pe buzele zeitei mele tintuite ca o statuie vie, ce se zbate tanjitor in somnul nesfarsit din mine.
Am privit pe rand toate cele zece chipuri ale nebuniei... chipuri desenate in spirale de jad, lovite de curenti de aer sidefat in albusul capetelor.
Simt si acum epoletii trupului tau izbind coaja oualor sufletului meu, aglutinand, prin finete, firisoarele argintii ale rozelor si nisipiul volanaselor rubiconde.
Cele zece chipuri ale nebuniei se disting intre ele prin stalactitele fierbinti ale pometilor si siropul acid impregnat in arcul de matase al porilor.
Am cazut in genunchi sarati si m-am ranit in runa condeiului. Mi-au iesit solzii prin auriul mineral al pielii.
Privite prin lentila vargata, din sticla albastrita, halele simtirii miros cumva a pulsatii curcubeene inchise in sali frigorifice, umbrite de pleoape de diamant si firimituri din catifea neagra.
Cetatea fiintei mele frige... in vapai luxuriante cu narile uscate de la piritele incretite pe umezeala intarita a zidurilor.
Iubirea e cea mai acuta forma de nebunie, multiplicata in zece chipuri spalacite, sadice, batjocoritoare, constiente de sine, de extravaganta si nesocotinta, ce se amesteca in fumuri halucinogene, maturate de coloana sonora a emotiei si duiosia intretaiata a recunostintei de a sti ca tu existi in incuietoarea de sulf, incandescenta, sapata, cu migala, in maruntaiele inimii mele.
O sa mai scriu despre perfectiunea mirosului si grandoarea sticloasa a nimicului, sculptand in creta albastra zborul vrajit al genelor tale lopatand in laptele de mercur al aerului...
In laboratorul electronic al inimii, o sa mai cos pe o bucata de etamina sfaramicioasa o agata, complet oarba, intr-o caligrafie pasareasca, natanga, izbavitor de umana...
Negustorii de fericire comercializeaza serotonina ca vata pe bat... infect de dulce, obtuz de vie, picurata in cariile simtirii.
Insa chimia... mare combinatoare de stari sufletesti m-a invatat ca fericirea e compusa din cripto-atomi... din atomi de suflet imprastiati pe varful degetului tau.
O fericire bolnava de ploi care si-a boltit genele vaporoase in mine, imbratisandu-ma cu sfiala unei umbrele cochete, din dantela clementa, mov, cu piciorusul crem, amorezat timid de un vis proaspat, nou.
O fericire molcoma, orgastica, ca un soare sfidator, tipator de palid, care racneste salbatic in operculele urechii mele stangi, intepand stafia unui calup de gand.
M-am ridicat din noroi, strivita de ariergarda pasului tau... arsa pe rand de tropot si noroc.
Un zambet cu limba cat un cot, impaturit in rosu creponat, cicatrizat de delirul chipului tau.
Ce rece! Ce siropos! Un pas perfect, amuzant de ingenuu, serafic de gol... impregnat in osul dublat in catifea prafuita de ciocolatiu.
Ca o linie din sarma albastra, desenata de creaturi dantesti, cu buze zimtate, pe inima mea survolata de vise-platou, de carton impregnat cu gudron.
Stiu... am mancat mandragore... ca antidot atotvindecator... sa ma salvez de Uratenia lu' fat-frumos.
Pamantul se alinta coroziv in mine cu toate fantanile si oazele lui inselatoare.
Din pamant crestea iarba in sens invers.
Florile paralel cu pamantul.
Intre pamant si flori erau pasii,
... izbindu-se, pravalindu-se, emulandu-se.
Pasii s-au rusinat de florile ce priveau pamantul cu patima si regret.
Au alunecat, impleticindu-se in fiare, ruginindu-se, despletindu-se.
Aceiasi pasi ce au simtit durerea florilor sperand ca vor atinge
... pamantul.
Mi-am zgariat buzele incapatanandu-ma in zadar...
Sangele statea pe piatra.
Bezna pe silaba.
Dulcele pe pacat.
Pacatul sedat pe buza ta.
Triunghiul aproape isoscel
... pe inima mea.
Omul modern ia contur intr-un univers predestinat in general dezorganizarii, abolit in larva haosului originar. Insa nu intr-un haos al inceputurilor, ci intr-unul al sfarsitului total sau al renasterii intr-un alt plan.
Omul nu se mai supune lui Dumnezeu pentru ca insasi ideea de Dumnezeu este absurda intr-un macrocosm in care conditia ontologica are menirea de a condamna la stagnare mentala si metafizica, iar Legea nu mai e una coordonatoare, ci distrugatoare. Un Dumnezeu aflat in decadere, fumegand in dezolatie, un spectacol ridicol al falsei lupte mesianice.
Ce este omul revoltat impotriva imperfectiunii umane, sinele ce isi pastreaza cu orgoliu si demnitate demiurgica structura nepervertita, sub imperativul unei insolubile sete imateriale, altceva decat un dezertor de la propria sa conditie, o constiinta dialectica si in ciuda non-conformismului sau ideatic, predestinata reintegrarii intr-un circuit etern al armoniei initiale si doar aparente, al revoltei si al concilierii cu Marele Tot sau al abolirii individuale, promovand un ideal suicidar al anti-naturalului prin insasi intentia de conservare a naturalului?
A fi o persoana morala inseamna a fi mai inainte de toate o fiinta rationala. Inseamna sa nu faci ceea ce e firesc, deseori aceasta implicand o lupta interioara impotriva propriilor dorinte, supunandu-te datoriei, pentru ca "A trebui inseamna a putea"(Kant). La Kant, totodata, libertatea umana decurge din "proprietatea vointei de a-si fi siesi insasi lege", actionand "independent de cauze straine".
Ideea, desprinsa parca dintr-un innebunitor joc al ielelor, este cea care ii confera fiintei umane consistenta si integritate, in ciuda dezumanizarii sale treptate.
Dincolo de aparenta sa infrangere in plan teluric, omul modern sintetizeaza ceea ce s-ar numi eliberarea universului la sine, teza de sorginte hegeliana, ce presupune o sanctificare a ideii, singura cunoastere reala, imuabila, universala, facand abstractie de orice relativitate. Astfel, sacrificiul pe altarul ideii poate fi privit ca o solutie salvatoare, soteriologica, ca idealul mult cautat de a conserva dincolo de limitele conditiei umane, dincolo de cauzalitatea lumii fenomenale, efigiile lumii noumenale, de a se elibera prin autonegare, prin integrarea in Absolut, prin aderenta la universal, la Marele Tot.
A crede in imperativul categoric al dreptatii absolute presupune a nu concepe lumea si a nu se concepe pe sine dincolo de aceasta. Orice abatere de la principiul suveran e privita ca o anomalie, ca un fapt absurd si irational, deci eronat.
Dar poate ca morala inseamna mai mult decat supunerea permanenta la un set de reguli obligatorii, neluand in seama situatiile in sine.
Universul modern pluteste in larvele ametitoare si amenintatoare ale haosului, strapuns de anxietate si ingrijorare, nefiind caracterizat de o armonie propriu-zisa, ci de una atipica, in care nu absenta Legii, ci exclusivitatea, inaderenta, expulzarea umanului si exilarea acesteia in utopie sunt principiile coordonatoare.
Legea, in noua sa forma hibrida, azvarle fiinta de pe pozitiile sale dominatoare, la care ea se inaltase in tragedia clasica, limitandu-i, prin urmare, orizontul si perspectiva asupra intregului.
A fi moral intr-o asemenea lume, a-ti conserva natura rational-morala, umanul din tine ia forma unui deziderat de natura dilematica. Punandu-se pe sine pe un alt plan, mai inalt decat acela al spiritului uman, facandu-se inaccesibila, inabordabila, Legea, ideea absoluta devine, dintr-un punct de vedere al lumii, o forta alienatoare, un mecanism al instrainarii totale, un principiu pervertibil, malformat si malformant.
A fi moral poate insemna adesea a fi imoral, atunci cand moralitatea nu mai e un principiu dominant, o continua fertilizare a geometricului dincolo de spiritual si a particularului dincolo de universal. Antichitatea e eminamente unica varsta a integrarii acestui dualism: geometric-spiritual, particular-universal. Omul antic e integrat organic Legii, conlucrand, fiind parte integranta si inalienabila a acesteia.
Omul modernitatii timpurii e, in schimb, subjugat conditiei sale estropizante, inrobit idealului de a-si conserva conditia rational-morala, tradand-o insa, ingenunchiat in fata ideii de absolut, intr-un mecanism-capcana.
Dar cine este, de fapt, omul modernitatii propriu-zise? Ce il face pe el atat de contestat, atat de adulat si de necuprins intr-o viziune practic-edificatoare? CARACTERUL SAU PROTEIC. Omul modern sta sub semnul tutelar al lui Proteu, ca divinitate mutanta, ca zeu patronal al prefacerii neincetate, irationale a materiei. Natura lui e aceea de a nu avea niciuna, fiind ingropat in curgerea indefinita a mastilor, intr-o insurgenta a capacitaii sale de adaptare.
Drama sa ar consta, astfel, in incapacitatea de a-si contura o lege interna, o filozofie viabila, de a-si circumscrie propria finitudine de ordin intimist printr-o reinviere din insusi abisul finitudinii sale morale, spirituale, al emanciparii de complexul hedonist al tropismelor indolente, prin ultima solutie soteriologica a prefacerii mercurului timpului in aurul imuabil al substantei.
H. R. Patapievici il numeste "omul recent", omul - daca il putem numi asa - inmagazinat intr-o conserva...cu data de expirare pe eticheta. Omul care si-a pierdut nu doar esenta, ci, in mod natural, si prezenta, amputandu-si trecutul pentru a face un salt prematur in viitor, intr-un viitor care practic nu exista, fiind urmarea fireasca a unui prezent-simulacru, care nu-l mai poate adaposti si nici salva de la o iminenta metamorfozare in neant.
Patrunzandu-se pana la satietate de tot ce ar putea fi circumscris in sfera conceptului de materialitate, conturandu-se ca un pseudo-fenomen in raport cu sine, dar ca un epifenomen al prelungirii spre neant, spre indefinit, in raport cu noua materie-fiinta, omul recent devine un Gregor Samsa care se trezeste intr-o dimineata oarecare, dupa o noapte agitata de vise nelinistite, ca ultime indicii ale existentei constiintei sale sub reflexele placid-dilematice ale subconstientului, in plan oniric metamorfozat intr-un gandac urias, cuprins parca de microbul "rinoceritei" ionesciene, tranformat fiind intr-un animal prosper, bland si politicos (privit in oglinda inselatoare a materiei-caracatita), desi in memoria constiintei universale va ramane un simplu gandac de bucatarie cu antene fine, exceptionale din punct de vedere senzorial.
Dar, totusi, omul modern nu poate fi azvarlit undeva pe un raft prafuit in asteptarea expirarii termenului sau de valabilitate.
Atat H. R. Patapievici, cat si contemporanii sai, priviti ca itemi ai unei epoci in continua descompunere a umanului, a naturalului, prin imixtiunea brutala a superficilului, anticipeaza pericolul iminent al ingroparii grotesti a spetei umane in materialitate (in sensul sau atat particular, cat si general).
Creatia lor se doreste a fi nu atat o contrapondere la asaltul migratiilor pseudo-valorice, cu rol de a sensibiliza sistemul, virusandu-l, ci se axeaza mai degraba pe incercarea de bun-simt de a radiografia o epoca fara a o eticheta, punand-o sub primatul incertitudinii, sperand ca, asemenea lui Proteu, omul modern si-ar putea recupera natura, numai daca cineva ar reusi sa-l prinda, sa-l fixeze, sa-l stabilizeze, la inceput prin surprinderea principiului inconstantei sale, redandu-i mai apoi insasi substanta, redevenind, astfel, prin constientizarea inconstantei sale, constanta insasi.
Care este rolul omului in Univers? Ce e moral si ce e imoral? Exista, de fapt, o bariera de ordin etic intre moralitate si imoralitate? Exista, in esenta, un principiu suveran, un imperativ categoric si, daca da, care ar putea fi acesta? Te poti sustrage epidemiei "rinoceritei"? Este solutia de adaptare prin dezadaptare, intr-un frapant decor cvasi-dilematic, una viabila, autentica? Mai poate fi omul atestat ca atare in conditiile unei anomii cronice, generale? Mai poate fi omul numit cel putin...om!?
Sau statutul lui e acela de a nu fi propriu-zis nimic, confortabil invesmantat in etola unei epoci grandioase prin insasi surprinderea organica, fireasca a derizoriului ei, un creier pre-spalat, un pseudo-om, un pseudo-zeu, dar macar un mecanism camusian ireprosabil, perfect integrat in materialitate, care urca acelasi munte cu inversunare, strapuns fiind de amenintarea aceleiasi stanci ce sta sa cada, gata sa striveasca mereu aceeasi teasta, fidela depozitara, parca, a unui verset din "biblia" comunist-socialista. "Noi muncim, nu gandim!"... o prea adanca cugetare pentru a fi supusa interpretarii in lucrarea de fata...!
Esenta vietii s-a ascuns de mine in bere. Asta e poanta. Twist si schepsis... pentru cine nu s-a prins. Berea e blonda. Viata e blonda... si amara pe deasupra. Deci totul se leaga de minune, pentru prima oara. For the sake of existence and harmony...
Deci hai sa mai aberam putin... Care e asemanarea dintre o blonda si o halba de bere? Amandoua sunt blonde si fac spume. Asta a fost asa... o paranteza misogina. Eu ma gandeam sa fim patetici, estrogenici. ;)
...in berea nisipoasa care mi-a fermentat pe gene (damn, am o obsesie cu genele). Ma refeream la esenta vietii... la habitatul nenorocirilor perene.
...in fericirea drogatilor si melodia mefistofelica a silabei.
...in clipa dilatata, mazgalita de argila din degetele mele translucide, fosforescente.
Daca si inima asta e din pamant salbatic, sfant, o sa sap un sant adanc in care o sa picur scrum. Poate asa voi invata si eu sa plang...
Am cautat un sens care de fapt nu a existat niciodata… cel putin nu pentru mine. Cel putin nu intr-o reprezentare ideala si totusi palpabila. Dar asta ar fi fost o utopie, o absurditate...
Un inteles superior formelor si parfumurilor distilate, incorsetat in aluzii si conotatii chinestezice, protoplasmatice. Un epitet al divinitatii. Un ideal dat naibii. Nici nu stiu sa definesc iubirea… o expresie desueta, un simptom al sufletelor triste, congelate de la atata soare periferic si beculete edenice. (Beculetele vor fi noua mea obsesie de subterfugiu.)
O spuza de stele de portelan si atingeri de plastic. Cenusa fierbinte, alburie si fina. Priviri extroverte, dar ireale, hade, bolnave de carne visinie. Aberez ca intotdeauna...
De cate ori nu am auzit: Vreau sa te fac fericita!? Pe cine? Pe mine? Da’ ce sunt eu? O proasta ingenua? De ce sa profanam angelicul din cuvinte? Mai bine sa le mudarim, sa le inchidem ermetic in metafore si sticlute colorate, sa le aruncam in cimitirul dorintelor, sa le impodobim cu grotescul atingerilor, sa le descompunem in trairi efemere si pasnice. Ce urasc eu pasnicul… si efemerul… si grotescul... si angelicul.
Nu e nimeni care sa imi tina in palme visele neatinse. Parca as vorbi despre painea French Toast. :)) Nimeni care sa se opreasca pentru mine sa ma intrebe o prostie. Sa imi dea o palma ca sa imi revin din betie. Sa imi tina de urat… de uratul din mine. Sa imi spuna o poveste… o minciuna unanim consimtita.
M-am plictisit de algebra cuvintelor. Mi-e sila de ipotenuza simtirii. Dar am in fata esenta vietii… si sunt o mare fraiera daca continui sa fiu trista.
Am inceput sa iubesc noroiul asta proaspat, chinestezic in care m-am intins. Pardon... m-am varat... m-am prabusit. Mirosul de oja ieftina prelinsa pe ochi incandescenti si gene false, de matase.
Mi-au orbit narile intr-o noapte cu luna si roseata. O luna ordinara, cu o retina fina, de sticla. Si totul a venit asa, pe tronsonul clasic, dintr-un farmec impersonal, indoit, incordat in curiozitate. Mirosul nedistilat de reavan mi s-a parut brusc miros imbietor, de rosu proaspat, oceanic, sagetat la ambele capete de o sinteza de prafuri si exclamatii parfumate. Nu am mai putut sa lipesc doua paradite de silabe. Elanul gandurilor mi-a fost intrerupt de un soi de osteoporoza a oaselor mintii transfigurate de radiatii stelare. Si inima mi s-a topit ca un sapun din uleiuri slabe, din mladite de bambus, hidrogenate intr-o balta de plastic.
Am asteptat... cu buzele infrigurate si pieptul expus frisoanelor selenare. Am asteptat ca luna sa ma infulece pe nepusa masa. Sau macar sa ma ridice de la nenorocita de masa... cu sau fara firimiturile de rigoare. Dar luna s-a umflat in pene minuscule, caraghioase, afisand o indiferenta ucigatoare. A coborat pe schela Gandirii abstracte si m-a strivit zambitoare de o scara de matase.
E liniste acum in mocirla. Nici urma de ventilatie, de palpairi nervoase, de vreo tentativa timida de soare sau macar de o pata lacustra de culoare.
"- Da-i in p. masii! Se dezbraca urgent. Nu se stie, la cine se referea insulta grosolana. La copacii de care el fusese legat si iata ca se eliberase, la orasul aflat departe, inecat in fum si-n zgomot, la oamenii care-i puneau piedici la fiecare pas, incat dac-ar fi fost sa se ia dupa ele, ar fi trebuit sa mearga in branci, ca acuma. Da, la oameni, caci oamenii sunt rai si noi uitam ca din cauza lor nu putem vedea lumea, care e frumoasa.
- Ce frumos! zise ea. (Vru sa continue: e afara).
- Ce frumoasa esti, ii spuse el pe sleau, privind-o gol, adica goala, de sus pana jos, in timp ce ea intelese ca de sus spre jos.
Se iubira, dar nu asa, cat ai zice peste, fara pic de poezie, ceva animalic si trecator, ci cu incetineala dibuitului, acea febra vesnica, pe care o are marea pe alocuri, prin partile inca necercetate, o iubire celebra, dintre doua fiinte modeste, care - in lipsa de istorici - isi scriu analele pe propria piele, dar cu litere de aur.
Desigur nu mai exista una ca dansa. Ea nu semana cu nicio alta femeie.
Totul era din ce in ce mai fantastic, si nu numai ca ea ii arata ca, daca vrea, poate face dintr-un om un dumnezeu, dar asta e prea sus. Din tantar armasar, dar asta e prea jos. Asa il salta si il lasa, nu-l slabea din comparatii, ci - daca vrea ea - e capabila sa-l puna cu botul pe labe si sa-l faca sa-i declare intruna ca o iubeste, stereotip, ca o placa de patefon uzata.
Ceea ce el si declara, simtindu-se intr-al noualea cer, ba chiar numarandu-le si iesindu-i unsprezece.
Cine a lasat iubirea, n-a fost un galma, cu g mic, un tampit, un tontalau, ci insasi natura umana, si-acum ar trebui sa le punem pe toate la feminin - o galma, o tampita, o toanta. Dar uite ca nu mai avem timp."
Am trait un sofism. Am privit un punct fix pana cand am orbit. Ce a fost mai intai? Ochiul sau punctul meu fix? La dracu'... nu stiu. Dar daca pun "meu" DUPA punct, ma gandesc ca deja am raspuns. Nu stiu.
Ptiu, mi-a amortit bratul stang... ala cusut de buburuza de sub gat. Sau de bordura cu furtun. Asa spuneau toti ca am murit. Subit. Ca intr-un... vis (si asa si-a furat-o si ultimul vis). Eu... eu oricum nu mai stiu. Si nici nu mi-as dori...
M-am mai nascut io apoi, dar mult prea tarziu. Nu m-am uitat la ceas. Si nici la cintezoi. Deloc. Chiar daca ar fi fost normal sa ma uit... Macar la cintezoi. Era un cintezoi frumos... Sa ma scuz. De ce? Cum de ce? E si asta un automatism... A, pai nu era niciun cintezoi si ceasul era stricat si in plus ar fi fost redundant... sa ma re-nasc.
Tu mi-ai zis doar ca am intarziat. Zis, nu reprosat. Ceva demn de mentionat. Si memorat. Te-am crezut, pentru ca aveam un aer nativ-naiv pe care il prizam si il expiram in acelasi timp, sperand ca tu n-ai sa te prinzi ca nu am intarziat, ci am murit nemotivat si asta simultan. Nimeni nu vrea sa moara in teoria practica, deci prezumtia de nevinovatie functioneaza... alaturi de pedeapsa, la catarama. Dar in practica teoretica e o cu totul alta poveste... mai veche.
M-ai si certat. Intre timp. Sau mai bine zis in tot acel timp... trecut, deci inexistent. Nu ca tin eu mortis sa ii zic "existent", dar aveai un ton placut si usor soptit si mi-a placut, pentru ca, sincer vorbind, imi doream de mult sa ma certi tu. Atunci m-ai privit. Si asta nu era un privit diferit. Aici voiam s-ajung... Asta era un privit potrivit (sau cel putin asa l-as numi, in situatia data, in care eu am murit sau am intarziat... si de fapt nu stiu). Am si inviat... dar asta se intampla ceva mai tarziu si in plus tu ai fost fortat de imprejurari sa crezi ca am ajuns tarziu. Sau cel putin o scuza mai buna nu ti-am gasit. Poate daca insistai putin... nu stiu.
Asa ca mi-ai zis sa merg sa ma schimb. Asa imi amintesc de aici. Nu stiu daca vorbeai conotativ sau denotativ sau la sictir. Nu stiu... De unde naiba sa stiu eu? Bombaneai ceva... Ziceai ca e frig. Eu am inteles doar ca sunt imbracata nepotrivit. Am gresit... Dar e vorba de eternul feminin. Si e verosimil. Noi, femeile mereu gresim. Ca si aici. Mereu ni se intampla sa "auzim". Si apoi incepem sa vorbim... M-am schimbat. Am venit. Aveam pantofi diferiti (uneori "diferit" are si un sens pozitiv). Pai m-am imbracat cu ce am gasit. Si nu am gasit mai nimic... potrivit. Na, eu stiu bine cat m-am grabit...(din nou eternul feminin). In felul meu. Ma repet... stiu. Dar asa m-am obisnuit...
Paseam pe serpentine de flori. Sau pe spirale de nori. Stiu si nu stiu, dar nu zic... Voiam sa iti daruiesc boboci... boboci de flori. Si ma gandeam la ochii tai... Ma gandeam asa... intr-un mod total diferit (din nou cu un sens pasional... pozitiv). Si cam prostesc. Recunosc. Si nu mai credeam in nimic, pentru ca gaseam din nou (din nou dupa ce am murit sau am intarziat... stii bine ca nu stiu exact) un sens... diferit (aici cu un sens net superlativ).
Dar te-am gasit usor diferit (aici cu un sens usor negativ). Erai intr-o dispozitie indoielnica... ma rog. "Indoielnica" e cel mai potrivit cuvant. Nici prea sarat, nici prea in must. Si nu ma asteptam, pentru ca tu erai diferit (evident pozitiv). Dar nu am zis mai nimic... Oricum eu vorbesc prea putin. Mai ales cand esti tu aici. Deci... ca sa revin... nu a fost nimic diferit (in sensul ca nu am dat de banuit). Chiar nimic. Sa zic... Ba chiar am zambit. Si nu am zambit fortuit (stiu sensul... si mai bine ca nu-l stiu). Am zambit pentru ca asa mi-a venit. Pe moment. Si voiam de fapt sa-ti demonstrez ca nu stiu nimic. Cand te repeti, te ascunzi de cuvinte in lipici. Dar e si asta un inceput... Prost, ce-i drept.
Mi-ai zis sa revin. Am revenit... Apoi. Si as reveni din nou. De ce? Mai intrebi? Pentru ca am invatat sa te cred. Pentru ca nu am incotro. Asa crezi tu? Si as putea sa am. Dar mai astept...
Sa mor la loc, sa ma ingrop... acum in gropi adanci, cu mai mult orz. Sau mai bine zis beton (fara "zis"). Mi-e totuna... Dar mi-e teama de "totuna". Mi-e teama ca vor chema popi ce vor inchide trupul meu in trupul tau si va fi panica in cosmos si scancet de ploi, caci un cerc inchis - se stie - cam pocneste (de invidie) cand doua trupuri de imprumut se iubesc in el. Prost. Patetic. Dar eu gasesc totul cumva... edenic.
"Casca de protectie este absolut indispensabila cand lucram pe schele inalte si e noapte."
- Urbanizeaza-ma! ti-am zis.
- Cum? Tie nu-ti sta bine intre pereti. Esti mult mai frumoasa dresata de soare, dizolvata in buricul palmei.
- Ha, ha! Sunt murdara de cutremure. De cutremure nezugravite si mie imi plac alea zugravite.
- O sa le zugravesc pentru tine… o bolta de cuvinte.
- Nici nu stiu cum am ajuns aici, cu tine.
- Cred ca nu fusese plumb de ajuns! Natura ni l-a oferit, dar noi nu am stiut sa il pretuim.
- Uite care e chestia… Am nevoie de schele. De schele lungi, scheletice si de o casca de protectie.
- Esti lucrul cel mai dumnezeiesc...
- Si mai departe?
- Mai departe? Mai departe sunt schelele... una, doua, trei... cincisprezece. Si toate zac topite la picioarele tale.
- Nu-mi pasa. Eu cred ca e mai romantic sa spui ce ai pe suflet.
- Se poate. Dar sufletul meu e obosit, transpirat, satul de tot acest farmec vesperal.
- Sufletele nu se scuza. Hai sa traim in graba ceea ce ar putea fi amanat. Lasa-ma sa traiesc in plapuma ta.
- Te-as lasa sa traiesti in inima mea, in sangele trivial, in pielea goala, in ochiul gol, departe de tot.
- Te-as...
- E greu sa traiesti ceea ce ai visat. E cutremurator.
- Mie imi plac cutremurele zugravite.
- O sa urc pe schele cu tine.
- Schelele sunt deja topite.
- Atunci o sa ma asez langa tine.
"Maricica este femeie.
Femeie este substantiv."
(Dintr-un manual de logica masculina)
Maricica este o fata de pajiste, cu obrazul spalat in polen si buza cardinal-violet.
Maricica zambeste dumnezeieste si toarna gaz pe pietre, cand i se casuneaza pe fierul lor verde.
Maricica striveste busuioc intre gene si iubeste cu polonicul plans de foi de ceapa si stevie.
Maricica se plimba cu tractorul in zilele senine si isi prajeste sanii biciuiti de stele in sipotul florii Doamne-fereste.
Maricica fierbe lapte solar si leaga funii de crestet de munte populat de dihanii si colonii de molii.
Maricica este nu-stiu-cum in sensul de musca-enigma, pentru ca nu poate fi vanata, ci doar ametita.
Maricica este supla ca o vioara de sufragerie, care canta la bascalie despre sirop de pere si vernil hidrogenat de brusture.
Maricica nu sta pe ganduri ca sa nu le striveasca talpa soldului.
Maricica crede ca sapunul este o fiinta cafenie care ii aluneca pe miezul pulpei.
Si acum, daca ti se maricicheaza si tie mintile, priveste chestiunea ca pe o problema de metafizica…
Dezleaga-ti nodul de la cravata, cronometreaza momentul dezbracatului si pune-ti streangul de gat c-o precizie de metronom.
Poti sa o stupesti tu... Maricica este femeia edenica, senzuala, care poarta in plete o sapa nazdravana cu care-ti sapa cuibul de oase.
"Cocosii sunt inlocuiti cu cucii,
Cucii cu ceasul cu cuc,
Pantofii cu tenisii si cu papucii
Si daca-mi iau papucii unde ma duc?"
Sunt zmeoaica...
M-am trezit un pic nervoasa astazi... cusuta in mine insami cu ata noua, din fir de lana vascoasa, priponita de o pioneza marunta, reumatica, care ma tot inteapa.
Dar de cand nu mai fac mofturi la firimituri si plang doar la nunti de zmei cu zmeoaice, a inceput sa nu mai doara...
La nunti de zmei nemuritori cu zmeoaice muritoare... la care apar neinvitata, pentru ca fac parte din tagma zmeoaicelor atipice, animicstiutoare, ce poarta pe buze buchetul vinului tare de Madera.
Folclorul zmeiesc vorbeste succint despre aceste zmeoaice blestemate, denumite generic "puah": "Focul pe care-l scot pe nari nu arde, ci incalzeste sufletele, umple inimile cu iubire. E motivul pentru care zmeii se tem de ele mai mult decat de orice, caci nu pot supravietui decat o data unei intalniri cu ele. A doua oara le plezneste si cea de-a doua inima sub povara unei duiosii ucigatoare."
*
Telefonul...
M-am trezit parfumata ca o pansela salbatica, in lenjerii proaspete, vaporoase si mi-am dat seama ca in cleiul noptii a rodit in mine marul dracului. Am inceput sa palpez mirata clabucii coapselor, sa descos o scama din tivul inimii, dar surpriza... am devenit rotunda, monolitica si dau pe dinafara in spuza de stele si apa aurolaca de poeme.
Dulceagul asta mocofan de care eram infometata odata, acum ma ingretoseaza.
Iar suna telefonul. Un zornait ce-mi trece prin branza oaselor ca un tirbuson elastic. Ce dracu', au treaba cu mine? Zranc! L-am trantit...
*
Switch of soul...
Am o pofta nebuna sa tai gura raiului cu un briceag moale, din plastic. Sa infig dinti de vaca in craci de cal ca sa nu mai fuga, ci sa zboare.
Un dus rece de cuvinte pastelate m-a vindecat de o boala tropicala... De doua zile tot scuip pe nari samburi de cirese si am tocul infipt intr-o agatatoare verde.
Am mintea lenesa ca o rabla, sub care dardaie o luna noua, intepata... un balon gol, atrofiat de piratii cerului cu un scut ilar, din crengi de zmeura.
Eva e impletita in sase fire. Eva doarme langa un copac urban, bolnava de iarba de tinichea. Eva e aici. Eva nu doarme. Eva iubeste. Dar de azi Eva va fi indiferenta.
Anca: Cand te-ai nascut ultima oara?
Irina: Eu? Azi de dimineata. Cand am sarutat bordura uriasa, urbana, inundata de soare si am tras pe mine uniforma subversiv-metropolitana. Tu?
Anca: Eu nu m-am mai nascut de 21 de ani. Mi-e si teama sa mai privesc in oglinda...
Irina: De ce ai privi in mine?
Anca: Nu stiu... asa... pentru a deturna sensul unei fatade de forme sofisticate, incoerente.
Irina: De ce nu stii tu sa comunici? Te exprimi si simti al dracului de ermetic... Doar tu esti cea incoerenta!
Anca: Traiesc intr-un cimitir nocturn... Nu imi cere sa nu murdaresc cuvintele. Sa nu joc snooker cu ele. Sa nu ti le bag pe gat cu lingurita de plastic. Asa ne vom vedea mai bine... in cele din urma.
Irina: Incerci sa ma pacalesti... Tu... pe mine! Papusico, daca ai fi bolnava de autenticitate, nu ai mai inghiti atat de facil minciuna.
Anca: Minciuna? Ce e in definitiv minciuna? Eu nu am fost mintita. Niciodata...!!!
Irina: Niciodata??? Esti ilara... Esti proasta de mooori!!!
Anca: Cine esti tu? Cea care cheama ecoul? Crezi ca vocea mea nu are destul plici? Nu vezi ca sunt arsa de vant si ma invart intre "ramai" si "aici"?
Irina: Stii bine cine sunt eu... Eu iti miros bataile inimii.
Anca: Eu nu am inima. Traiesc dilema noroiului...
Irina: Si eu ce sunt?
Anca: Tu esti o pseudo-constiinta... infecta, nenorocita.
Irina: Pseudo e ma-ta, fraiero!
Anca: Ma rog... oricum nu pot sa te fac sa taci. Putem continua? Azi...
Irina: Nu... eu nu mai pot continua asa.
Mi-e scarba...
I report.
Fistichiu, veselie, limonada. La cage aux folles. Indiferenta studiata. Fusta din neopren. Copacabana. Mentol. Gossip. Fast food. Aici si acum.
Aleg.
Urban kiss. Hedonism. O dupa-amiaza delicioasa. Colaje de existenta. Eclectic.
Plin-ochi. Sincope. Monocrom. Vise de copil. Visari de adult.
Trage perdeaua. Inima mea a baut parfum laptos, dulce, spumos. Miroase a fum distilat...aroma panzei impregnate cu zambetul tau cocotat pe un gand pastelat.
Fanfara orasului mi-a fost usor complice astazi. Si ochiul lui Cain ma privea mirat, indestulat. Fluturi vagabondau in vama trupului meu insetat. Taiam un cuvant. Il distilam. Il rujam. Il rosteam. Il ingramadeam in diagrame sonice.
Strazile erau biciuite de miros de carne fierbinte, sarata... un carnaval al minciunii si al regretelor histrionice.
Sunt flambata de proteze de vise traite pe pielea goala, umeda, cu talpile adanc inmuiate in climaxul autoperceptiei bulimice.
Toarna-mi cafea pe desuurile astea fine, apoplectice. Sa imi dezleg si astazi sireturile mintii. Sa ma mai tin cu dintii, cu seva plansa, cu sangele lemnos, cu nervii abrazivi de podurile astea ninse, limnice, candrii.
Cand se vor zaharisi toti ciorchinii, un pranz princiar iti va aminti de mine, de mansete albe, de anghinare, de limbi de ciocolata azteca dizolvata in apa, de un ieri, de un azi, de o ocluzie a simturilor tavalite in cupe amare.
Pe un deal, ochii mei au visat o moschee cu acoperis caprui si ziduri pictate in creta umeda, chinestezica, profanata de un taoist nemuritor.
Pahare cu picioare zvelte si cupe carnoase isi etalau nurii de zmeura si urme de buze rujate se tavaleau in zambete fade, sub lumina straveziu-lasciva a gandurilor mele murale.
Un batranel cu papion cafeniu si tample imbujorate ciugulea biscuiti cu crema ninsa, amara, plangand in mansetele batistei sale parfumate cu desuuri de amanta rafinata.
Inchei aici primul capitol. Caramele. Carioci. Vitralii pictate in culori de smalt metalic... Am vorbit despre multe nimicuri degenerate in scancete grave si metafore dantelate, accesorizate cu sani rotunzi si gene rimelate.
Si as fi putut sa scriu totul un pic altfel... cu mai putine greseli de tipar si de interpretare.
Mama, vreau paine... vreau apa... vreau fiinta... vreau viata.
Vreau poezie... vreau aer... vreau lumina... vreau zambete... vreau sa ma doara.
Vreau pinteni verzi... vreau rosu pastelat... vreau nemurire... vreau credinta... vreau speranta.
Vreau seceta... vreau viscol... vreau zapada... vreau timp... vreau sori... vreau nori... vreau ceata.
Vreau verbe... vreau culori... vreau amintiri... vreau libertate... vreau viitor.
Tata, vreau ochii tai... vreau mingi de foc... vreau arme... vreau armura... vreau biruinta... vreau fiori.
Vreau stiinta... vreau vointa... vreau noroc... vreau ganduri... vreau erori.
Vreau gol... vreau trup... vreau rost... vreau sunete... vreau lacrimi... vreau antonime... vreau comori.
Mama, tu l-ai iubit pe tatal meu?
Tata, iti amintesti de mama mea?
Cine sunt eu? Cum ma numesc?
Sunt fiu de zeu nascut pe-o papadie sau doar o picatura de iubire prelinsa pe-o conducta?
"What was I to you?"
"You'll be a great memory."
Asa incepe totul... cu sfarsitul. Intai a fost durerea... o durere imensa, sufocanta, nefocalizata, ca un iglu translucid, prabusit in mine, care imi zvacnea in vene, tumefiindu-mi tamplele. Ca un pumn care mi-a lipit rasuflarea de timpane, ascutind in cristale de nisip vise pitice, pulverizate.
Apoi am inceput sa ma intunec de la prea multa lumina nedecantata, surda, galbena, aruncata pe mine si sa ma ascund sub zgomote lichefiate si ganduri incalcite, recalcitrante.
Si te-am iubit pana cand mi-au putrezit membrele si inima mi s-a preschimbat in sageata veninoasa; pana cand golul a devenit fulminatie si am orbit, capituland la bustul gol al vietii simple, asudate.
Am ingenunchiat patetic pe cioburi din sticle de Pepsi si am sangerat pe pletele mele negre...
Candva cuvintele-mi erau marunte si usoare, cu buze cafenii si gene diafane, pudrate cu rosu ondulat si stropite cu soare domol, lenes, ametit de palpairi de primavara. Aveam picioarele lungi, stralucitoare si le purtam dezgolite, impodobite in petale visinii si umbre neastamparate, albite de sarutari crude, ucigase.
Nu paseam pe ganduri, ci pe grinzi de dorinta si combustii selenare, zvarcolindu-ma in senzatii latente, virginale. Aveam ochii moi si inima imprastiata, picurata in cupe de matase si vapori hidrogenati, prafuiti de ingenuitate.
Eram frumoasa si poate un pic histrionica si voluptoasa, iar noaptea ma descaltam de sandale haute couture pastelate.
Acum au mai ramas o pata de sidef, argintie, stropita pe pantecele mele ninse, un punct inghitit de picaturi acide, sulfurice, parfumuri tari, morbide, inabusite, chiuveta manjita, care plange in gemete nevrotice si ferestrele nemiscate, lipite cu ciment din purgatoriu.
Un bec ce ma priveste ironic, un pat de spital cu asternuturi reci, jupuite, un Iisus pangarit purtand pe buze rozele mele descompuse.
Piticii, o mana trecuta strengareste prin parul mirosind a pepene, ochii tai, buzele mele si cea mai dureroasa epifanie sangerand in lagarul fiintei mele proscrise.
Sunt carne, oase, nisip sarat si ochi muti, insetati de orbite martire.
Ma asez pe genunchi inalti, in balta religiei mele dilatate, mizere. Ma inclin Tie pe sepale ireale de lumina difuza si Te ador in majuscule simple, nenascute. Ma umilesc pentru Tine, nimicul meu profanat de ploi albastre, minuscule. Ma ridic pentru Tine din monosecunde si mor cromatizata pe epiderma buzei Tale umezite de nemurire.
Stiu... nici pe Dumnezeu nu l-am iubit asa cum Te iubesc pe Tine.
“I grow warm, I begin to feel happy. There is nothing extraordinary in this, it is a small happiness of Nausea.”
Antoine Roquentin traieste in mine cu greata si excesele sale ontice, cu apetitul sau pentru solipsism si incantatiile sale gnostice, cathartice.
Jean-Paul Sartre ne-a murdarit pe amandoi, in extenso, cu automatisme si accente narcisiste, mistice. Ne-a pasit, ne-a incercuit in iluzia timpului, ascunzandu-ne in sensul ezoteric al asteptarii in gradina de ciment a trupului.
Amandoi ne-am trezit de dimineata cu gustul asta metalic de vid si plenitudine marunta, saraca, cu trosnetul asta surd de girusuri flegmatice, cu patosul “propedeutic” de a ne fixa in iluziile mintii fuga, magia si frica; maretia, nelinistea si foamea nihilista.
Am vrut, dar n-am putut sa ridicam o hartie aruncata pe jos si ne-am gandit ca nu mai suntem liberi, ci condamnati la libertate... inundati de idee; de existenta salcie care precede esenta - o contemplare orgastica pe care fiecare o traieste cum stie si cum poate.
Ne-am invelit ideile in fisicuri din care transpirau germeni vii si cuvinte infantile.
Eram fericiti in gratia propriei noastre nelinisti, in urzeala sevei noastre protoplasmatice, genuine, trucati pana la oase si mistificati de nebunie.
A small happiness of Nausea. Si poate nebunia timpului...
