BLOOMENHERZ's LOUNGE

Astazi a plouat frumos... o ploaie cu atingeri tranchilizante de oglinda care m-a spalat de cruste dureroase si de mizeria griului.
Aveam parul prins in petalele palmei, iar pamantul era jos si rece.
Simteam doar furnicaturile florilor, care se loveau usor de aerul dulce.
Aerul le inalta pe coloane invizibile si le pata cu rosu fierbinte.
Apoi a inceput sa ninga... A nins atat de salbatic, in soapte viu picurate, incat m-am ridicat plina de alb si de dorinta pentru a visa din nou, departe de inertie si de cenusa nimicului.

Ieri noapte am avut un cosmar infiorator...

De data asta subconstientul nu s-a mai multumit sa sufoce in noroi uscat un impuls de vis, un germen de gand, ci a erupt intr-o avalansa de ciment gros si grunjos prin oboseala trupului meu.

Am simtit greata, sufocarea, praful, ameteala, mirosul fermentat de alcool, incrancenarea, pacea, iar apoi Moartea...

Moartea era in toate... in toate lucrurile ieftine pe care eu le pretuiam pentru frumusetea maruntului. Nu simteam decat parfumul ei fiert in sudori umede si luciditatea rece, ca o lama de fier infasurata in sange sarat si carpa imbacsita.

Ma durea aerul oxidat, forma tavanului, pleoapa stanga, pulsatia bratului amputat.

Insa apoi o mangaiere atat de sincera, atat de vie s-a infiorat ca o binecuvantare in pletele mele moi, mi-a imbratisat coapsele toropite si a alunecat cand racoroasa, cand usor fierbinte pe sub pori, ca o armata de musculite turmentate de prea mult vis, de zbor dezgolit.

Si m-am trezit... si era in jur de ora 4.25 a.m., si am plans, si am deschis geamul larg, si ceata lipita de drum tremura marunt si cicatrizant, si te-am imbratisat.

Apoi am baut impreuna prima noastra cafea.

"Hey There Delilah" imi aminteste de Viena, de Viena mea fericita, de armonie si soare, de Oameni.

De femeile cochete care zambesc sincer, de parcurile edenice si instelate, de Copa Cagrana cu tarmurile ei sarate umbrite de zgarie-nori eleganti, de profunzime si ninsoare.
De serile colorate ingenuu si viu, care miros ametitor a salbatic de flori, de soseaua gri fin, de cordialitate, de naturalete, de farmecul discret, de rafinament, de frumusete si toleranta.

Viena este gratioasa, proaspata si somptuoasa, linistita, rotunda, efervescenta, iar daca ar fi sa o privesti, sa o respiri, sa o traiesti, mereu altfel, unduindu-se ca un inceput luminos de nor.
Un parfum cu note inalte condimentate, spart intr-o arhitectura de picaturi ludice si nuante senzuale asezate.

Ma gandesc ca Viena seamana cumva cu sufletul meu...

Ce pacat ca nu pot scrie despre fericire...
Am soare in inima si vant rosu in irisi.
Inima imi bate pe buze ca un coniac fierbinte,
iar marea ma ninge cu bulgari de nisip umed.
Am gasit tarmul meu de nemurire...

Au fost luni de cuvinte amare, cand ma loveam agonic de nepasare.
Valurile tremurau ude pe tarmul ratacirii, amestecat cu alge si miros intepator de mare.
Pana si orbii venerau lumini de alama si demonii-mi stergeau transfigurati de mila sudoarea inimii.
Soarele isi desena apusul cu un tais fierbinte, ascuns sub nori moi, potriviti pe plita divina de femei-sirene cu plete triste.
Ploua cu broboane de tipete, caci cerul de metal isi scutura samovarul in picaturi clocotite.
Matasea grej a trupului te imbraca uneori in mine ca un vin uleios, din esente tari, cu aroma pulverizata de fericire.
Mi-am intrerupt zborul pentru un vis maculat.
Un vis nevazut, imperceptibil, ireal...

Nu stiu cum reusesti, dar ma faci mereu fericita.
Imi dai totul. Eu vreau doar saracia nimicului.
Imi arati lumina. Eu musc din intuneric si ma ascund de prospetime, in iarba arsa de furie.
Imi e frica de aer si de viata. Imi e rusine de simtire, de simplitate.

Tu ma nasti cu o privire calda si vezi perfectiunea fiintei mele infrigurate.
Iarta-ma... sunt doar un copil indragostit de o minciuna, nesatul de cadere ametitoare si calcatura gandului.
Sa nu ma certi... o sa cresc si eu si intr-o zi iti voi sopti: "Te rog, intra! Te-am lasat sa astepti o vesnicie."
Va fi scena goala, iar eu... desavarsita, acoperita de argintul timpului.

Va fi oare prea tarziu?
Voi fi oare intr-atat de oarba?
Atat de lasa...? Atat de straina?

Imi va lua oare atat de mult sa ajung la tine?
Sa ajung la mine?

Poate ca tu ma placeai simpla...

Poate ca sunt divina...
Poate ca doar mi-e frica de micime si ma zbat tacut in desertul inertiei...

Poate ca am nevoie de curaj si de prezentul trairii...
Poate ca am netrait visand...

Poate ca te-am pierdut...
Poate ca nu imi doresc decat...

Astazi am plans de fericire… o fericire simpla, latenta, care ma pandea demult pe la colturi de gene.
M-am lasat zguduita de fragilitatea unui copil, de privirile lui curate, de anatomia unui inger fara aripi, de fotografii cu rame vechi, inca vii.

Am ramas murdara si pustie in lumea mea mica... o scoica ascunsa in nisip fierbinte, fara picaturi de magie. Imi ard si acum ochii in lumini sarate, prafuite. Inca mai caut un strop de autenticitate, un nor de praf care sa imi mangaie pielea obosita.

Vara se pleaca in vacanta sau in neputinta...

As scrie mii de pagini despre cautari desarte, despre mizerie, despre dureri meschine, intretinute de obsesii perfide, insa setea ma trimite la culcare in stepa simtirii.
Cu somnolenta in vene, sper doar sa ma trezesc rece sau macar indiferenta, pietrificata, amnezica.

Fara cutremur. Fara culori. Fara fiori.

Fara vantul care imi zgarie epiderma sufletului.

Am inceput sa alerg printre moristi colorate si zambete in plutire. M-ai prins de mana adormita, transparenta de vant si joc de cuvinte. M-ai sarutat adanc pret de un somn. Si m-am trezit fara masti. Era cald si bine. Aproape divin. Aproape nici nu mai stiu. Apoi s-au inchis usile batrane in rosu sters si zgomot ascutit de amaraciune.

Nu pot sa ma ascund mai departe de albastru, de absenta, de valuri pustiite in concretul fiintei contrafacute, atotsuficiente.
Nu vreau sa ma ascund... pret de un somn, pret de o durere, pret de o moarte, pret de o minciuna ce se numeste "dragoste".

Timpul ne invata despre inceput, sfarsit si geneza greselii.
Timpul suprapus pe o panza de zapada, colorata in picaturi volatile de soare.
Timpul care se scurge in sine, intr-o entitate de clipe care ucid din nepasare simtiri rotunde si momente sincere.
Timpul nepotrivit, timpul nenascut, cand fructele fiintei noastre rodesc la umbra fierbinte, lasandu-ne arsi de pasi apasati si neintamplata trecere.
Timpul care se grabeste sa curete acele flori invizibile care si-au scos trupurile naive in lumina mincinoasa a ploilor sterile.
Timpul ne creste inainte de vreme, platindu-ne cu propria noastra avutie ezitarea si stangacia.
Timpul ne grabeste spre asteptare si tacuta neliniste.
Timpul ne uita, suspendati in inertia fluctuatiei.
Timpul ne aprinde spasmodic, in pseudo-variatie.
Timpul ne stinge ritmic, ademenindu-ne in amnezia cunoasterii.
Timpul are farmecul toanelor karmice si senzualitatea femeilor coapte.

Intr-o zi cel invins isi va fi baut otrava boema, dar moartea il va dezgoli din panza stingerii, scarbita de curatenia neintinata a sangelui.
Intr-o zi cel inchis va gasi in el orizontul si libertatea, savurand silueta distantei, si nu finitudinea marginii.
Intr-o zi bunatatea si nobletea vor fi atat de intense, incat zeii satanici se vor sparge intr-o implozie de zambete, transfigurati in nirvana.
Intr-o zi inocenta inimii firave va fi un templu al puterii intangibile si iradiante. Intr-o zi va fi prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii si totusi mult prea devreme pentru iertarea trecerii…

Timpul ne invata, cu vadita aroganta, ca nu putem invinge, atunci cand armele noastre sunt curajul, rabdarea si iubirea.
Ca nu putem sta neinfricati in fata furtunii universale, imbracati in visare, cand cerul involburat loveste in noi, neinfranat, cu imprecatii.
Ca vom fi ingenunchiati de cei carora le-am sarutat cicatricele si le-am iertat indragostit incertitudinea privirii, crezand orbeste in firescul devenirii si in simplitatea binelui.
Ca resemnarea nu este un raspuns, ci o necesitate intrinseca.
Ca intr-o zi va fi prea devreme pentru iertarea trecerii si totusi mult prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii…

Cautam un cuvant pentru necuvant...
Timp.
Trecut…

Tu... cata liniste. Cata simplitate murdara de profunzime. Cat sens. Cata magie gemand in ratiune.

Azi sunt femeie.
Azi sunt perfecta.
Azi sunt... pierduta in armonie.
Azi sunt nenascuta.
Arzand pentru tine. Arzand impreuna.

Stiu... tu te stingi in mine, iar apoi imi spui ca sunt mai frumoasa decat soarele topit in valuri de matase. Mai dulce decat ploile albe...
Diminetile tale miros a hainele mele, a venin si miere, a umar dezgolit si poezie rece.

Tu... ascunzi stropi de fum pe gene si citezi din Ana Blandiana: "Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile..."
Am fost bolnava de alb, bolnava un veac, insa tu m-ai iertat.

In camera noastra cu vedere spre luna si praf de rai:
Eu (mintindu-ma soptit) - "Culorile se sterg de la sine cand..."
Tu (oprindu-ma cu un sarut furat) - "Nu. Nu si culorile tale vii! Nu! Sa ne-mbracam in ploi moi si gri..."
In sufletul meu plang curat si rad sarat. Si ascult marea... lovind ca-ntr-o scoica in geam.
Tu... "Esti cea mai frumoasa femeie" imi spui. "Pe cuvant..."

Cei fericiti au ramas pana la caderea soarelui in bezna. Au fost hraniti cu radacinile somnului si strugurii dulci ai uitarii. Li s-au retezat picioarele si dorul de a merge prin ploile albe si vantul rece.
Ce mi-au dat mie? Nectar indoit cu otrava vie.

Poate ca am murit de curatenie si inca mai suspin in groapa mea rosie.
Poate ca acum ma nasc din tacerea erotica si ma aleg din rasuflarea zorilor.
Poate ca m-au asezat in leaganul asta noptos, in strainatatea fiintei, iar sangele meu nu a uitat de tine. S-a involburat otravit de la caldura impura si a tasnit in mine cu o putere sfanta.

Asa s-a rasucit lumina nostalgic in noapte.
Asa m-a strans pielea sufletului.
Asa am cazut pe lume, indragostita de ochi de padure.

Mi-e teama de umblet, de calatorie, de strazile vietii.
Mi-e urat de celalalt colt al lumii, de marginile-nchise, de hotare neatinse. Si stiu... sunt otravita cu iubire.

Voi invata un zbor atat de adanc, atat de orbitor, incat otrava se va evapora intr-o implozie de aburi. Causul palmei nu va mai astepta in gol o intoarcere.
Voi scuipa moartea infrigurata, tatuata de o fericire adevarata.
Carnea cuvintelor nu-mi va mai fi albastra...

Florile, frunzele, fructele.
Oasele mele rupte.
Ultimul ras al tau hohotind in tipete oarbe, tragand sa moara.
Si jur... nu te voi mai inventa niciodata.
Niciodata.
Otrava.

Priveste eclipsa de inima,
sub lupa clipei umile
ce stinge in noi urletul luminii.

Priveste in urma aerului
zburand albe
prin fum de soare
pasari de lapte.

Priveste norocul
cum se asaza pe buza statuie
ce ma saruta piscat de
dintii erotici.

Priveste absurdul
cum se lafaie pe genunchiul
intepat cu
vin si vant rosu.

Priveste!

Priveste...
cum trupul poeziei nescrise
s-a nascut din tine,
iar acum bate surd in
clapele inimii.

Priveste sau asculta florile
care strapung pamantul narcotic,
armate de ingeri ce se inchina
simplu... radacinii timpului.

Te voi astepta aici, in cafeneaua damnatilor, imbracata in trupuri de flori albe si umbre sterse de simplitate.
Cu buzele umezite de ploi ninse de vara, voi pasi pe pamant cald purtand spre moarte cuvinte prinse in radacini nisipoase.
Iar soarele laptos isi va uda uscat nurii in balti de liniste fara sa guste din sucul patimii si fructul mangaierii intunecate.

Stiu ca intr-o zi vei veni si ne vom aseza spate in spate. Nu trupurile, ci aripile.
Tu vei privi prin mine, iar eu ma voi trezi in tine, in dumnezeul clipei si in dulceata limpede.
Iti voi vorbi intr-o uitata limba putin stangaci, rosind neimblanzita, incercand sa iti deschei cu un sarut albastrul claviculei.

Niciodata, niciodata nu te vei sparge in ceata cruda a zorilor. Niciodata timpul nu iti va fura samburii silabei. Ei vor rodi in mine, in amurgul domol al genezei, in piatra neagra zgariata de tipatul apei.

Te voi visa o data pe an, cu o aproape bucuroasa disperare. Voi astepta atat de mult incat lumea se va topi batrana in lava zapezii catacombice.
Ochiul inchis se va naste din franturi de puritate si picaturi balsamice.
Luna va rasari obeza, nemaiputand sa desparta noaptea de nenoapte si fiinta mea indragostita de dragoste.

Te voi iubi cu toate inimile pamantului, sorbite in carne si oase, amestecate in cer de sticla si mare, ingropate sub calcaiul teluric al universului otravit de aer.

Lasa-ti culorile moi in mine, in ingerii goi, intorsi inapoi...

Canta-mi despre vazduhul caprui
care m-a blestemat sa ratacesc
in goana si pustiu... sub cuvant.
Cu anii vechi.
Cu vietile noi.
Sarutand vecin ochii tai.

Se face nisip.
Fierbinte si ud.
Sarat de un soare de sare nauc.
Un soare marin.
Apus in senin.

Eu inainte.
Tu inapoi.
Ma mint.
Orasul e indragostit.

Canta-mi despre vantul tacut
care nu ma lasa sa curg cu nonsalanta porilor hamesiti
pe coapsele tale dulci,
oceane de sange inundate de un dor ascuns,
ne-nascut pe gene repezi de somn.

Canta-mi rar.
Niciodata deplin.
Inclinat de adanc.
Dezgolit in ras stins.
Soptit in crestet de gand.

Canta-mi despre piatra misterioasa,
naufragiata pe tarmul palmei,
care prevesteste o ploaie
cu stropi de seva metalica si sunete lemnoase.

Canta-mi despre nimicuri ne-intamplate.
Despre cometa ascunsa in sapte aripi.
Despre tine insumi.
Despre miez si trup.
Despre omul care sunt tu.
Despre boabele din pastaie.
Despre ganduri puse la pastrare apasatoare.
Despre rana care ne-a durut acut.
Absurd.
Aud surd.

Canta-mi tu.
Eu nu mai cred... in cuvant.
Cant. Canta-mi.
Canta-mi... un cuvant.

Despre omul fara umbra nu am stiut mai nimic. Acum stiu. Stiu.
Uneori mergeam pe trepte subtiri, de zapada rascolita, gri. Alteori alergam magnific de sus, intr-o colivie rosie, acoperita de ceata si fum. Sau ieseam la o plimbare pe pamantul infinit, albiti de soarele translucid.

Era frumos alb. Era fascinant trist, obosit, imbracat intr-un zambet descult, dezgolit de spatiu si timp. Era negru incandescent lipit de trupul meu gol.
Ii auzeam pasii peste pereti incolori, in respiratii calde si moi, stinsa de un ropot de ploi.
Ascultam pe buzele lui franturi de ganduri adormite in cuvant.
Imi placeau liniile, nirvana din priviri, orizontul genelor cu aroma de povesti, buzele desenate din picaturi si matase de flori, atingerea curgatoare a bratelor grele de fiori.

Un labirint al tacerii in care am izgonit nisipuri miscatoare... fara amintiri. Il mai caut in mine si acum, in fiecare amanunt, in oglinzi, in golurile pline din trecut. Iar amintirile sterse sunt dintr-o data proaspete, fulgerator de vii.
Acum stiu. Am iubit impreuna... culoarea gri. Acum stiu. Omul fara umbra va ramane... nemuritor.

Un vis incepe intr-o camera alba.

O camera goala, fara efecte, fara pereti, fara fotolii colorate si lampadare oarbe. O camera cu aroma vaporoasa de vant, glasuri soptite de flori veninoase, ochi mici inchisi de un cuvant inghetat, nerostit.

O camera in care ai fost prins, mintit, momit sa traiesti miniatural existenta unui rege renegat. Nu ti s-a cerut sa crezi, sa iubesti, sa visezi, dar tu ai indraznit si ai zidit un perete drept si viu, un perete divin, cu bratul stang aprins de un elan hipnotic, tacut. Si nu te-ai oprit aici. Ai urcat scarile insirate spre infinit si ai ascuns un soare in sanul tau. Un soare rece, injumatatit de silueta unui orizont glisant. Si l-ai incalzit la piept. Si ai tresarit. Si l-ai iubit. Te-ai lasat ars de stelele uscate cazute pe pragul sufletului tau. Si ai plans. Pentru ca a ramas goala camera in care te-ai pierdut asteptand.

Diminetile sunt toate la fel... transfigurate de zambete arse si sarutari patimase. Imbatate cu elixirul esentelor tari care-mi bolborosesc in recele inimii. Au aceleasi chipuri palide care tanjesc sa-mi spuna ceva... ceva ce refuz sa ascult, ceva ce am abandonat, ceva apus, ceva infinit de amar.

Mi-am vandut sufletul pentru a putea uita... o cafea rece in care am picurat scrum incandescent, tranchilizant. O cafea in care am citit despre stafiile sufletului meu. Si am iertat... pentru ca nu pot fi sfaramata de o lovitura veninoasa de cutit. Pentru ca traiesc fulgerator si divin. Pentru ca ma trezesc in fiecare zi aici. Pentru ca pamantul iubeste orizontul in care s-a abandonat, alunecand tacut intr-un sarut rotund, primordial.

Totul este perfect... un perfect ridicol de perfect, asezat peste inima mea ca un pled inert, scufundat in liniste albastra si rosu sagetat. Si cele doua inimi par impacate, imbratisate intr-o armonie galbena, exaltanta, straine de platosa de lacrimi ce le mascheaza. Si chiar sunt...

O ploaie sarata danseaza alert pe conturul alb al geamului. Nu sunt nefericita. Sunt enervant de fericita... ca intr-un vis care a inceput un pic mai departe, un pic mai devreme, abia strecurat in inima mea de un magician al iubirii necunoscut, care traieste vesnic, exilat in neant.

Pasesc pe nisipul usor fierbinte cu vise proaspete, ascunse in buzunarele mintii, pentru a fi uitate, nu pierdute, fara calcaturi indoite, infipte adanc in cimentul timpului, fara cuvinte murdarite de negrul apasator al simtirii. Sunt nascuta pentru a fi fericita... asa mi-a soptit Magicianul iubirii.