BLOOMENHERZ's LOUNGE

Pentru mine Craciunul este un deliciu al simturilor, o sarbatoare a nasterii si a iubirii. Singura imuna la stereotipuri sau clisee. Poate pentru ca fiecare dintre noi o percepe intim si ingenuu, abjurandu-si fata de sine orice pornire meschina.

Sper sa va hraniti din plin cu bucatele sufletului si sa va bucurati de fiecare cadou primit, pentru ca Mosul chiar s-a straduit...


Craciun fericit!!!

M-am rugat ca Mos Craciun sa imi aduca intoarcerea. Intoarcerea la mine. Intoarcerea lui. Si m-am trezit copil. Aveam pielea alba si bucle negre. Genunchii dulci, cu pliuri roscate, tradand osatura de textura castanei. Erau lipiti de geometricul covorului, abandonati viselor.

Radeam colorat si ingenuu, pulverizandu-ma intr-o cascada de sunete. Ma jucam in mine insami cu liniile miscarilor si culorile cuvintelor.

Credeam in Mos Craciun si il asteptam sub cel mai inalt pom. Pomul meu. Impodobit cu stelute de dragoste si beculete de armonie. Cu globuri ingenioase, care noaptea imi gadilau simturile si ma aruncau in bratele calduroase ale plasmuirii.

Tanjeam dupa cadouri, insa cel mai mult ma ametea toropeala asteptarii, iar apoi frumusetea si splendoarea maruntului, stralucirea detaliului ce ma gasea mereu avida de emotia sunetelor si de frenezia aromelor. De cutiile magice, imbracate in staniol rosu care se pulveriza incet pe gene si imi fosnea intre degete.

Anul acesta am ales sa il astept din nou pe Mos Craciun si am indraznit sa-i cer altceva: un antidot pentru orbirea sufletelor, un nou inceput, o alta "nastere", cuvinte intense si putine, ganduri mai clare, care sa-si infiga radacinile in trasee sigure, oameni mai sinceri, imprevizibili si curajosi, adevaruri simple, echilibrul frumosului, explozia generozitatii, libertatea naturaletii, intelepciunea tolerantei, autenticitate si incredere.

Imi mai doresc sa nu ma schimb, ci sa zambesc devenind, sa cresc, sa ma destram, sa fiu, sa uit, apoi sa-mi amintesc, sa gresesc iubind, sa iert si in final sa inteleg ca cel mai important e sa accept.

Candva, cand nu existau capat si pamant, iar cuvintele erau simple luciri si senzatii, o zeita a picurat in joaca un deget de tristete in cea mai curata dulceata si apoi i-a inchis vibratiile intr-o cusca de portelan, rafinat pictata in rosu unduitor si alb fraged, starnind mania zeilor ce stapaneau peste imponderabilitate.

Dar ochii ei, rotunde incandescentze visatoare, au inaltat-o mai departe pe globuri de lumini miscatoare, tot mai departe de nimic, de sus, de intregirile lor amagitoare.

Imbatata de sevrajul purului impur spre acest eter translucid, alungata din sens si absolut, zeita s-a asezat ingenunchiat pe diademe parasite de lumini, in singuratatea infinitului, si si-a stropit albul obosit al ochilor cu mierea unor naluciri verzi, carora le-a desenat frunze si fructe ce se imbujorau la atingerea soarelui. Si-a scuturat apoi balsamul pletelor la radacinile lor de lemn groase, in cioburi trandafirii, si flori infrumusetate de rauri de culori si-au deschis trupul in zbor amestecat in toate, cochetand sub capetele copacilor.

Mai aprins, in palmele-i ca de zapada, atunci zeitei i-au inflorit ace de fiori din scrum albastru si radacinile proaspete, ce pluteau inca haotic in aer, si-au adapat varfurile in picaturi de apa moi, inclestate organic in firimituri de foc si boabe de pamant nou-nascut, ce-au patruns pana in moalele sanului ei. Iar cupa genelor gingase s-a varsat grea, extatica, rasturnand cusca tristetii de dulceata pe carnea rozalie a limbii, infierata ca o brosa intepatoare, ca o furtuna de zahar ce a explodat in mii de cioburi centrifug risipite in becuri fierbinti de alama, ce au devenit stele pitice si o luna de lapte, impletite in cea dintai noapte.

Dulceata a pulsat in ea la inceput pustie, difuza, nedeslusita, risipita in trup ca o destramare, iar apoi noua, divina, tonica, precum o umbra violacee de electricitate, precum o lumina captusita intr-un voal aspru de canabis, precum armate de ochi inchisi sagetati de somn viu si nirvana, iar frumoasa zeita s-a transformat in univers si dragoste, in inceputuri cu fluturi si aer si in uitari efemere, ce s-au numit oameni.

In urma a ars inabusit, a picurat putin scrum si atatea tulburari purpurii s-au stins sec intr-un tremur anemic de fier.

Insa o lumina noua ma apasa placut si am tot mers catre ea, iar aerul rece mi-a imprumutat bratele lui - brate ce eu nu le stiam - si asa am smuls din suflet capete amagitoare de flori, ce au crescut pe alocuri in radacini de buruieni.

Curata, m-am lasat primita de glasuri de lumina si am reinceput sa fiu capatul meu, incredere, putinta, infinit, explozie difuza, inocenta profanata. Mi-am pus pietre pastelate pe ochi si foite transparente in loc de pleoape. Si am invatat sa privesc cu pofta prin colaje de lumini colorate.

E verde din nou... un verde pur, ud de priviri. Un verde infricosator de fericit, coexistand in dragoste si sens.

Ganduri albe plutesc in ceruri cu miros de livezi si aer iute de cearsafuri proaspete. Timpul a devenit abur, egal si deplin intr-o primavara de vise, cand Soarele arde divin si picaturi mici clocotesc curate pe nisipul pasilor.

Ma regasesc mai frumoasa, mai intensa si mai proaspata. Sunt toate femeile care au dorit vreodata, toate fetitele care au crezut, toate luminile care danseaza diafan printre cioburi de praf, toate parfumurile inalte, toate apele care intuiesc miscarile copacilor, toate capsunile ce s-au lasat invadate de sirop intepator de zahar, toate sperantele care si-au ascutit aripile.

Ninge cu o masura de aur peste mantii de sidef, cu ochi impodobiti in picuri de miere si flori de lamai, cu bobite magice ce apar impletite pe umar in stropi de sarut, cu bulgari rosii aruncati cat mai sus... pentru a fi prinsi si daruiti.

cu aripi monstruos frumoase,
nici albe, nici negre, invadate de violet asimetric,
cum te zbati inocent pe pielea luminii,
prins in crepuscul de dantela.

Fluture arlechin,
flamand de voluptate,
cum zbori bolnav de un cutit de aer,
stropit in nervuri delicate.

Fluture arlechin,
nascut in uterul luminii calde,
esti impletit in carnea mea alba,
anatema risipita in zbor albastru.

Fluture arlechin,
cum te joci in metalul pletelor,
plin de fiecare bob de sarut,
pe care il bei nostalgic,
greu de un delir primavaratec.



Go Slowly from Goldenfiddle on Vimeo.

S-a asternut zenit de scrum peste copacii mei de noapte.
Ziua m-au ars pana in clipa ploii
rondele de soare.
Picuri de caderi in doze mici, linistitoare si
...ploua imbracat in camasa deasa.
...loveste tacticos in tencuiala lor de lemn pe alocuri descarnata.

Ma vars in timiditatea placerilor, caci ochii sunt biruiti de vinuri cu buchet de sete organica.
M-am agatat de varful de jos al radacinii de apa, pentru ca mersul meu in valuri sa iti para melanj tactil,
patinand in cearsafuri,
arzand
...in delir, cutitul de aer se strecoara tot mai adanc in oase de miere, dislocate.

Ploua ingenunchiat peste farduri si zorii te prind asa cum esti
...tanar batran,
natang frumos.
A trebuit sa grabesc clipa ploii peste trupul tau.
Avalansa privirilor nu mai exista in spatiu.

E imposibil sa imi mai zdrobesti copacii...
sunt povestiti in crengi si inaltati pe pielea luminii desprinse din coroane.
Ii cresc pe praf de poezie si tample de apa.
Le tatuez pe coapse florile cusute invers din degete arse.
Imi umplu pumnii de pamant si atat.
Fuzionez
si nu sunt.
Plamani cu purpura se infioara de adieri
flamanzi si reci.
Nu am nevoie de mugur.
Cresc in risipire vegetala si ma bucur.

Sunt fata cu soare sau poate m-am ratacit in luna...
Ma intind pe o parte vacanta a cerului.
Aiurea
am ciobul meu de inger tesut in coasta radacinii ultime.
Ma doare placut a piscatura de viata.

E fum
si astenie ludica.
O alta frunza isi inchide portile negre
in seva mijlocului.
Abia drogata cu portia ei de mirare isi incheaga mirosul in nari de clorofila intepatoare.

Nu am nevoie de umbra,
pe timp de aer
sau de muzica.
Vreau spirala mea mincinoasa prin care sa vad nimic si totul.
M-as putea juca cu cercurile stranse cand nu mai pot filosofa timpul.
M-as putea bantui de orizonturi egale si totusi...

Eu si eu...
rami si tipare,
alerg in somnuri gigantice,
delir si cristal redus la organe.
Invat sa ma scutur din patratul spiralei,
privind fix,
scurt,
fara sa dau din umeri,
dansand pe pleoape!

Sometimes I want to disown my history. I want to escape the oppressive weight of regrets on top of near misses, on top of almosts and too muches.

Sometimes I get a glimpse of my path. Not often, at least anymore, but still, once in a while.

At moments like these I am puzzled by the people I have collected and held close over the years - when I see how the weight of their desires affected my course. How I allowed them to eclipse too much, push too hard, and... care too little. I wonder, incredulous, at whatever possessed me too choose these people.

Too many bad choices, too much learned in the wrong direction.
I've lost the way too often to be entirely sure of where it is I wanted to go...



Ma dor ochii de la atata gri. E un gri mort, impur care imi danseaza pe piept, ca un bulgare de carbune incins, ca un ghem opac de matase aspra care uneori ma patrunde de stransoarea fierberii, iar alte dati ma acopera in liniste, ca un apus de fier, din care imi mai pot trezi membrele, dar niciodata albul ochilor.

E cicatricea non-culorilor. Destramarea liricului care le broda in sange pur, abia umezit din pensula trairilor si tremurul fin, adunat in solidul aromat al degetelor. E ultima pata de rosu, tipatoare, ascutita, respirand difuz, alergand biciuit, estompand pulsatiile erosului. Se pierd. Pe rand. Vizual. Tactil. Chinestezic... Culorile plesnesc ca pepenii, improscand cu galben moale si zahar rosu.

E stingerea vazului, asa cum se stinge o lumina inutila Lui.

Azi ma imbrac in gri. In doliul culorilor... Le voi vedea mereu serpuite de o unda gri, care le va strivi explozia parfumului. Le va perfora epiderma desavarsirii. Culorile, prinse intr-o panza de gri, varsate intr-o rama de invizibil des-tainuit. Niciodata nu vor mai alerga prin mine libere, inocente, arzand ca o petala de scrum, atinsa perpendicular de baia demiurgica a soarelui.

Am respirat negru... iar albul meu L-a primit... deplin... nesatul de gri.

Fluturi negri s-au ratacit pe pielea fierbinte. Ei strajuiau in solemnitate o flacara ce s-a topit astazi in sarutari de ceara amara.

Nimeni nu plange mumia luminii de altadata. Doar ploaia intruchipeaza boabe mari de lacrimi ce cad dulci si reci intr-o bataie de piatra, pe trupul tau pastrat cald, - in naivitatea-mi aroganta - un aluat sacru, proaspat ca cerul diminetilor purificate de verde si roua tamaioasa.

Tot strang la piept un cutremur ireal, nevrand sa inteleg ca lingura de miere era otrava, iar ochii tai marunti, doar o nalucire a raiului, in care saltimbanci tristi si-au facut, pentru o clipa, acrobatiile caraghioase.

As vrea sa imi fi fost strain, sa te fi stins ca un fum ce isi aduna aburul, maruntit de spiritul arderii, in stransoarea firava a altor petale, unite intr-un val opac de nepasare.

Dar cumva s-a intamplat altfel... Caci am inchis ochii sa te cunosc mai bine pe tine, fiu al ploii, si m-am umplut ca o fantana veche si destula, ce si-a deschis porii de apa spre lumina alburie. Ai curs in mine ca un impluviu de metamorfoze ce mi-au ascutit simtirile, ca o implozie de forte gingase, care isi ascundeau chipurile de efemer si tulbure. Mi te-ai involburat in vene ca un parfum tare, care ma strabatea de jos in sus, ca un luminos inviorator de dorinta curata, pulsand fioros in inceput si destramare.

Ai fost mai furtunos decat lanturile spumoase ale mari, un carbune aprins, sterp de negru, ce si-a lasat lucirile de scrum in pantecele inimii... acum, un templu de racoare, ce nu ii poate stinge adierile spalate in foc si puritate.

Ma rog neincetat pentru uitare...

Desculte in sfintenie, stele pareau calde, fierbinti de omat, cu solzi onirici din argint pictat in invizibil translucid.

In acest refugiu stelar, ai fost iubit de la inceput, putin timid, putin egoist, putin pueril, putin matern, putin irevocabil, putin demential, putin irepetabil, putin atemporal. Curat, biruit, cathartic, in robie, cu porii umflati ca o panza purpurie, leganata in lanturi uriase, ce se prelungesc dincolo de existenta si de moarte.

M-am imbatat cu setea de a strange la piept o tacere deasa, un mormant scump ce si-a captusit culcusul din romburi de lumina alba, indiferenta, moarta.

Si ai fost o fericire dureros de mare, o senzatie inexorabila, imensa, poruncitoare, nechemata, rosie ca un obraz rumenit din pudra cu miros intepator de iunie, ca firicele lenese de praf in amiaza ce se ineaca in bulbii privirii, plutind anevoios printre cioburi de imagini.

Ai fost un sapte negru, un pansament de litere, o eterna gelozie, o tortura, o navala de durere, o primavara cu miros incandescent de freamat si verde, un sens ce mi-ar putea salva viata, o psihoza lucida, o melodie moale, ce se leagana rar, ca o pendula intre somn si visare, o lucire stranie, o sete de carbune, o dimineata stropita de ploaie vantoasa, tainica.

Si printre cupe de vin credeam ca mi-ai vazut culoarea sangelui izbucnind mai vie. Credeam ca mi-ai privit mijlocul dansului inmuiat in fericire. Dar ai plecat cu alintarile unui dusman, stiind prea bine ca as fi fost mereu pentru tine eter in nemarginire...

Demonii si-au cules rasplata in fructe de foc, cu samburi de sticla amara. Au pasit mai departe cu minciunile lor adevarate, arzand pe rugul furtunilor oarbe, nesatule de cioburi si ceata.

2 ochi negri curiosi isi desfaceau miezul dulce-acrisor, amestecandu-se cu particule de praf argintiu si verdele luminii mirosind a aer rece de vara tarzie. Iar inima iti dansa in 24 de desene mici, cu bulgari de ochi inaripati si lemn ud.

Din imbratisari nepricepute si mladieri de chitara vibrand a viata si vise care umblau desculte pe talpi de ploaie uriasa, ai deschis fereastra, sa razi in mine, acolo unde nimeni nu te aude, acolo unde poti sa atingi tot ce nu vezi, dansul copacilor si casuta in dungi cocotata in cer.

...chitara ta caramizie, povestile cu troli, copertile aromate de carti molcome, fata de masa ce mirosea a paine calda si flori de tei, frumusetea mamei, juliturile ascunse sub rochiile albe care ma transformau in nori, lanterna din cutia mica, abandonata printre jucariile de plaja murdare de aripi de zmeu si nisip nemangaiat de valuri.

Daca vei privi toate astea vei intelege ca fetita din Olimp a murit, cu degetele ei mici rasfirate pe genunchi. A murit, iar tu nu ai plans. Ai imbratisat-o zambind, fara tristete si fara bucurie, fara ganduri si fara forme. Si ai deschis cazemata pumnului tau drept ca sa primesti acolo cenusiul meu vascos, barierele oarbe care nu se mai ridica. Le-ai intrezarit pictate printre pleoape de zapada si ai vazut doar drumuri luminoase care tasneau aiurea printre nori. Mi-ai soptit ca lucrurile se vor vedea mai frumos de acolo de sus, din zborul lor secret. Trebuia doar sa invat sa zbor... Sa indraznesc.

Abia a apus soarele. Inca o clipa care aproape s-a intamplat... In curand va fi vara... o vara tarzie cu aer rece, o vara cu bulbuci si emotii plutitoare, ca un dinte de lapte legat cu ata alba de clanta usii, iar apoi ascuns sub perne-viori si lacrimi sterse cu praf stelar si picuri de capsuni.

Iti multumesc pentru tot...

A inceput sa scrie o poveste care aproape s-a intamplat, povestea ta, ascunsa sub o geana curioasa, pe care a sarutat-o din greseala. Povestea ta, domoala si argintie ca silueta unui gand fragil, agatat sub dalele reci ale unui felinar stingher indoit.

Plouata cu soare nou si mangaiata din incheieturi de miere, si-a adormit tristetile frumoase la sanul ocrotitor al viselor rosii, ferite de talpi uriase.

Insa tu nu te-ai oprit sa te miri si te bucuri de cel mai firesc lucru din lume... de clapele albe, de clapele negre, de degetele ei de matase, de un pian cu aripi rotunde, irepetabile, umbrit de cearsafuri moi de petale, de maluri de flori taiate cochet de jur imprejur de sase poduri de vant, ce-ti dansau pe picioarele goale.

Nu i-ai zis "Buna...". Nici macar "Tu esti nicaieri. Eu sunt aici. Invata-ma..." sau "La dracu, mai asteapta...".

Iar ei ii era dor de magic, de aprilie, de avioane mov de hartie, de tramvaie-viori, de cerul in care a plantat leagane, de zmeura, de cocori, de nimic trist, de nimic rau, de zahar, de julituri mici, de doua maini aromate, de ploaie fina, de stradute pietruite, de ora 11 si un sfert catre nicaieri.

A alergat asfalt dupa asfalt, oras dupa oras, vinil dupa vinil, insa acum s-a oprit... amestecata intr-o singura culoare, ce isi rade picaturile printre spitele genelor - umbrele stelare - suspendate lenes in intelepciune visatoare.

Tu erai altfel, insa niciun pic magic... un claun trist care s-a oprit sa-si ia o bere, iar ea... a prins intre degete mici un balon cu heliu. S-a pierdut in mansarda din petale de portocal indragostit si boboci de tigari fumati printre picuri. Si si-a patat albul privirii cu o jucarie trista, expusa intr-o vitrina prafuita, fara eleganta, fara magie, cu un piept mazgalit din ochi inchisi si o inima defecta.

Au mai ramas doar apele reci ce se umfla in porii invadati de nisip, lovind cu forta carnea de argint.

A mai ramas drumul deschis de o intrebare invinsa.

A mai ramas darul lacrimii, curgand suav pe obrazul zidit in intim si fragilitate.

Au mai ramas nebanuitul si posibilul, compunandu-se si recompunandu-se la nesfarsit.

A mai ramas intunericul dezgolit palorii degetelor oarbe.

Au mai ramas genunchii moi, invesmantati in pudoarea celei mai profane imbratisari.

A mai ramas emotia verticalitatii, impachetata in uitare si clipa impenetrabila ce nu mai poate spune "Sunt...", infiripata in toata puritatea ei gratioasa...

A mai ramas rasul de prunc fericit, tandru si cald, intinzandu-si mainile intr-un alint solemn, odihnit in dragoste.

A mai ramas un buzunar gol in care o fetita a ascuns momente, culori si ochii rataciti, care se sting la piept, arzand in flacara lor neputincioasa...

Timpul de buzunar se intampla mecanic, aproape monocord, ca o scufundare in repetitie, in platitudinea unui perpetuum mobile ironic si inexpresiv.
Catatonic, ca o fasie de lut rigid, timpul pare ca s-a lasat amestecat indelung sub tulburarea mladioasa a mainilor, iar muschii matasosi i-au intarit suflarea.

Cat de simple erau altadata cuvintele, cat de sacre imbratisarile, cat de salbatica zapada din flori filigranate, deasa si curata, precum seninul apus al ochilor albastri.

Ma iubeau inocenta, cu parul ud, sarutata pe ambii obraji de sangele fierbinte, iar frigul mirosea divin, toropit de o inghititura de votca.
Iubeam firescul, cerul portocaliu aprins, campurile acoperite de zapada, pensiunea ieftina si drumul care stralucea palid in umbrele liliachii ale farurilor.

Mergand spre apus, timpul s-a risipit insa in apoeticul privirii, acoperindu-se docil cu auriul gloriei de moment, asezat la adapostul opiului pajistilor verzi...

Imi cer iertare pentru strainatatea ce o ascund la piept... Imi cer iertare si ingenunchez pentru splendoarea iernilor aburind a povesti...

Goli si cel din urma pahar, asteptand cuminte ca lumina privirii sa dispara marunta in aerul vibrant, printre teancuri de carti vechi, incremenite in finitudinea unui deznodamant prea previzibil pentru a mai fi parcurs.

Ea, o femeie cu palmele reci, care purta o jacheta de motociclist peste o rochie cu imprimeu floral, nu putea sterge praful din unghere imposibile.
Plecase visatoare, insa gandurile ei se lovisera trufase de pasarele opuse ale unei nave ancorate in frumusetea unui "niciunde".

Trebuia sa aiba curajul sa deschida camera in care a abandonat tot... toate lucrurile teribile care au crescut din seva viselor, zgomotul fragil al clipei, amprentele unui zambet mandru, impacat.

Totul avea sa fie alb, un alb turbat, doar pentru ea, un popas in splendoarea infinitului de a lupta pentru o iluzie simpla, cu miez curat. Pentru un fior liber, inalt...

Poate ca vara a fost mai degraba un vis urat, un cosmar cu ochi mici, schimonositi, care m-au tarat prin noroiul celei mai negre dureri.

Insa toamna a venit cu lumina ei fierbinte risipita in priviri calde...

cu aburi incandescenti striviti de pori moi, cu salturi adanci care mi-au inghetat frica de a deschide ochii, cu perdele incinse scaldate in briza proaspata, cu trandafiri invizibili culesi dintr-o gradina cu ploaie...

cu buze pulsand pe sira spinarii, cu degete razand prostute, cu atingeri caraghioase, cu strangeri de mana adevarate, cu jar aprins, cu focuri de tabara, cu mare, cu rasete in loc de muzica si valuri in loc de lacrimi...

cu buburuze curajoase, cu fluturi, cu viori, cu gene care au inceput sa caute zgomote in imagini, cu incredere, cu libertate, cu aer...

cu ea in loc de el, cu el in loc de ea, cu respiratii suav pictate, cu pasari de aur ratacind printre vapoare...

cu doi oameni fericiti care sterg cu o guma fina tot ce e incert, incolor sau trist...

cu o femeie si un barbat care si-au amintit unde isi tineau ascunsi soldateii de plumb.

Dimineti fara oglinzi,
dimineti lenese,

dimineti cu aripi,
dimineti cu fluturi in stomac,
dimineti cu nisip si valuri,

dimineti pe balcon,
dimineti cu parul ciufulit,

dimineti cu perne explodand,
dimineti pentru copii desculti,
dimineti simple,

dimineti desprinse lent din nopti imbratisate,
dimineti cu jazz in surdina,

dimineti fara graba,
dimineti fara dureri ascunse,
dimineti fara teama...

Vantul de matase adulmeca balustrada blindata de o dunga de praf.

Intr-o mana strange un ziar murdarit de cerneala formelor, iar in celalalt brat isi sprijina povara suava a trupului.

Pamantul se strange ca un vin alb tulburat de damf si tarie. Dupa un zid, scaldat in baia timpului, soarele rosu-putred se estopeaza intr-o perdea torentiala de ceata, drapata in gri pur, inalt.

S-a vindecat de bolile iernii... de dorul adanc, de aerul intepator care prindea radacini pe mulajul porilor inca fragili.

Incepe sa vada tot mai clar cine este, cine urmeaza sa devina, intr-o incrucisare a Sinelui cu extazul risipirii, a putintei-de-a-fi cu exaltarea de a pluti in decor, intr-o coregrafie ludica.

Nu stie cand a indraznit sa devina femeie...
Cand a inceput sa se iubeasca cu toata splendoarea tandretii.

Sa se imbrace neglijent-sic.

Sa vorbeasca cochet.
Sa zambeasca orbitor.

Sa respire cu o formidabila pofta.
Sa priveasca invadata de incredere punctul ei rebel, inlantuit de eleganta nobletii.

Se intindea uneori pe targa luciditatii, afisand aroganta rece a muschiului golit de pietatea miscarii. Nu mai avea nimic de abandonat, nimic pretios de aruncat, nici macar o atingere pentru care s-ar fi tocmit elegant.

La scara unei vieti, totul era insa doar mulajul in ghips a unei zbateri grotesti, disimulate sub masca protestului infinit.

Nu era un crez prabusit si nici macar capitularea neconditionata in fata neincrederii intime si totodata agresante.
Era doar inceputul unei noi ere filtrate prin miopia deziluziei, pe care o intampina cu o curtuazie tandra si seductia morbida a platitudinii pure, atemporale...

Se gandea ca toata aceasta maretie pe care o strivise frenetic intre imbratisarile bocancilor nu poate fi omisa din invizibilul gandirii. Si avea dreptate...
Omatul nici macar nu ii adusese dezvatul. Pentru ca dezvatul nu se invata. Pentru ca florile cu urme de pamant au imprimeuri de sticla prinse in palma ca intr-o tesatura holografica. [...]

Septembrie s-a agatat vag de o spirala albastra, care s-a fisurat apoi luminoasa pe soldul ei lenes, imbaiat nud in aburi de cafea cu lapte.

Lui i-a lipsit mirarea si setea neomeneasca de a strivi invelisul cuvantului fraged, ascuns in corzile vocii ca intr-o cutiuta muzicala.

Ea i-ar fi daruit un disc de vinil cu emotii goale pe care el mai apoi avea sa picteze glasul Frumosului etern, acordat pe un fundal alb, scaldat in lumina palida.

In plutire s-ar fi imbracat in praf stelar cu aroma de rasarit, picurat in clipiri de matase pe veranda umeda din dimineata plutitoare.

Intr-un film... oarecare.

Bloo era mica, aproape nevazut de mica, ceva mai mica decat casuta de lemn ud in care aseza pe furis sabii de tinichea, ascutitori cu miros de cauciuc murdar si pumni dulci, fericiti prosteste de nori din vata pe bat topiti in cerneala ploilor.

Pentru ca Bloo iubea lupii si le invelea coltii in cearsafuri de argint si povesti, iar apoi, in amiaza tacerii, le mangaia bland dansul portocaliu si tragea usor usile rezemate in mare, fara manerul unei intrebari.

Pentru ca Bloo astepta mandra cu palma incercanata de julituri intr-o ceainarie parfumata, cu milioane de flori lenese de frig si picaturi moi.

Pentru ca Bloo avea un zbor secret, un zambet nestiut, fructat, adanc, maruntit din incheieturile bratului stang pe petalele pianului de fum.

Pentru ca Bloo isi imagina mereu cum ar fi sa imbratiseze un lup, un lup caruia sa nu ii fie foame. Un lup care sa ii zambeasca sincer printre blitzuri metalice...

Suvite nepieptanate,
un bol de lut fierbinte,
pulsatie,
flori strivite suav de piele,
sare.
Cortine trase peste ganduri,
mijloc,
blazare,
aplauze neinspirate,
puncte de suspensie cocotate in varf de aer.
Vant,
tumult,
soapte,
delir,
putin soare.
Pana cand?
O mare de asfalt nerespirat,
nisip ascuns in talpa,
zgarieturi,
fluturi cazuti printre valuri.
Din nou suvite nepieptanate...

Intr-o zi incepi sa vezi cu adevarat...

Te trezesti pe jumatate buimac, cu palma incaruntita, mahmur de ploi indoite, inabusite de un soare firav.

Si cumva... infiorat de nuditatea unei dimineti pulverizate din pasteluri mate, moi-arzatoare, alergi cu degetele goale prin scrum imprastiat.

Uite, o picatura alba, o pata de lumina incrustata in negru adanc, curat...

Oglinda aburita prin care odata priveai devine clara, iar apoi ireala, ca o secunda sparta de un "da" petulant, spus mie si nimanui altcuiva...

M-am catarat aici in pomul meu verde-racoros sa gust din ploi si sa respir prin pori intepatori curatenia cerului fierbinte si matasos.

Ieri... nu stiam cum se misca Sarpele, incolacit in viermi veninosi, in negasire si uitare.

Astazi imi hranesc sufletul si padurile lui moi cu frunze murdare si trupuri firave de flori.

Puterea mea impura alearga prin aer ars pasari luminoase, cu aripi inserate...

si Ochiul nu mai simte setea galbena,
si iarba a cazut inalta, culcata pe buze muscate,
si lumina mea inteleapta spala cu ploi uleioase Otrava prelinsa in izvorul Copacului.

Am adormind sub Soare, intr-o noapte calda si curata, si cumva, m-am trezit ingropata in Zapada ta statuta, murdara...

Astazi a plouat frumos... o ploaie cu atingeri tranchilizante de oglinda care m-a spalat de cruste dureroase si de mizeria griului.
Aveam parul prins in petalele palmei, iar pamantul era jos si rece.
Simteam doar furnicaturile florilor, care se loveau usor de aerul dulce.
Aerul le inalta pe coloane invizibile si le pata cu rosu fierbinte.
Apoi a inceput sa ninga... A nins atat de salbatic, in soapte viu picurate, incat m-am ridicat plina de alb si de dorinta pentru a visa din nou, departe de inertie si de cenusa nimicului.

Ieri noapte am avut un cosmar infiorator...

De data asta subconstientul nu s-a mai multumit sa sufoce in noroi uscat un impuls de vis, un germen de gand, ci a erupt intr-o avalansa de ciment gros si grunjos prin oboseala trupului meu.

Am simtit greata, sufocarea, praful, ameteala, mirosul fermentat de alcool, incrancenarea, pacea, iar apoi Moartea...

Moartea era in toate... in toate lucrurile ieftine pe care eu le pretuiam pentru frumusetea maruntului. Nu simteam decat parfumul ei fiert in sudori umede si luciditatea rece, ca o lama de fier infasurata in sange sarat si carpa imbacsita.

Ma durea aerul oxidat, forma tavanului, pleoapa stanga, pulsatia bratului amputat.

Insa apoi o mangaiere atat de sincera, atat de vie s-a infiorat ca o binecuvantare in pletele mele moi, mi-a imbratisat coapsele toropite si a alunecat cand racoroasa, cand usor fierbinte pe sub pori, ca o armata de musculite turmentate de prea mult vis, de zbor dezgolit.

Si m-am trezit... si era in jur de ora 4.25 a.m., si am plans, si am deschis geamul larg, si ceata lipita de drum tremura marunt si cicatrizant, si te-am imbratisat.

Apoi am baut impreuna prima noastra cafea.

"Hey There Delilah" imi aminteste de Viena, de Viena mea fericita, de armonie si soare, de Oameni.

De femeile cochete care zambesc sincer, de parcurile edenice si instelate, de Copa Cagrana cu tarmurile ei sarate umbrite de zgarie-nori eleganti, de profunzime si ninsoare.
De serile colorate ingenuu si viu, care miros ametitor a salbatic de flori, de soseaua gri fin, de cordialitate, de naturalete, de farmecul discret, de rafinament, de frumusete si toleranta.

Viena este gratioasa, proaspata si somptuoasa, linistita, rotunda, efervescenta, iar daca ar fi sa o privesti, sa o respiri, sa o traiesti, mereu altfel, unduindu-se ca un inceput luminos de nor.
Un parfum cu note inalte condimentate, spart intr-o arhitectura de picaturi ludice si nuante senzuale asezate.

Ma gandesc ca Viena seamana cumva cu sufletul meu...

Ce pacat ca nu pot scrie despre fericire...
Am soare in inima si vant rosu in irisi.
Inima imi bate pe buze ca un coniac fierbinte,
iar marea ma ninge cu bulgari de nisip umed.
Am gasit tarmul meu de nemurire...

Au fost luni de cuvinte amare, cand ma loveam agonic de nepasare.
Valurile tremurau ude pe tarmul ratacirii, amestecat cu alge si miros intepator de mare.
Pana si orbii venerau lumini de alama si demonii-mi stergeau transfigurati de mila sudoarea inimii.
Soarele isi desena apusul cu un tais fierbinte, ascuns sub nori moi, potriviti pe plita divina de femei-sirene cu plete triste.
Ploua cu broboane de tipete, caci cerul de metal isi scutura samovarul in picaturi clocotite.
Matasea grej a trupului te imbraca uneori in mine ca un vin uleios, din esente tari, cu aroma pulverizata de fericire.
Mi-am intrerupt zborul pentru un vis maculat.
Un vis nevazut, imperceptibil, ireal...

Astazi am plans de fericire… o fericire simpla, latenta, care ma pandea demult pe la colturi de gene.
M-am lasat zguduita de fragilitatea unui copil, de privirile lui curate, de anatomia unui inger fara aripi, de fotografii cu rame vechi, inca vii.

Am ramas murdara si pustie in lumea mea mica... o scoica ascunsa in nisip fierbinte, fara picaturi de magie. Imi ard si acum ochii in lumini sarate, prafuite. Inca mai caut un strop de autenticitate, un nor de praf care sa imi mangaie pielea obosita.

Vara se pleaca in vacanta sau in neputinta...

As scrie mii de pagini despre cautari desarte, despre mizerie, despre dureri meschine, intretinute de obsesii perfide, insa setea ma trimite la culcare in stepa simtirii.
Cu somnolenta in vene, sper doar sa ma trezesc rece sau macar indiferenta, pietrificata, amnezica.

Fara cutremur. Fara culori. Fara fiori.

Fara vantul care imi zgarie epiderma sufletului.

Am inceput sa alerg printre moristi colorate si zambete in plutire. M-ai prins de mana adormita, transparenta de vant si joc de cuvinte. M-ai sarutat adanc pret de un somn. Si m-am trezit fara masti. Era cald si bine. Aproape divin. Aproape nici nu mai stiu. Apoi s-au inchis usile batrane in rosu sters si zgomot ascutit de amaraciune.

Nu pot sa ma ascund mai departe de albastru, de absenta, de valuri pustiite in concretul fiintei contrafacute, atotsuficiente.
Nu vreau sa ma ascund... pret de un somn, pret de o durere, pret de o moarte, pret de o minciuna ce se numeste "dragoste".

Timpul ne invata despre inceput, sfarsit si geneza greselii.
Timpul suprapus pe o panza de zapada, colorata in picaturi volatile de soare.
Timpul care se scurge in sine, intr-o entitate de clipe care ucid din nepasare simtiri rotunde si momente sincere.
Timpul nepotrivit, timpul nenascut, cand fructele fiintei noastre rodesc la umbra fierbinte, lasandu-ne arsi de pasi apasati si neintamplata trecere.
Timpul care se grabeste sa curete acele flori invizibile care si-au scos trupurile naive in lumina mincinoasa a ploilor sterile.
Timpul ne creste inainte de vreme, platindu-ne cu propria noastra avutie ezitarea si stangacia.
Timpul ne grabeste spre asteptare si tacuta neliniste.
Timpul ne uita, suspendati in inertia fluctuatiei.
Timpul ne aprinde spasmodic, in pseudo-variatie.
Timpul ne stinge ritmic, ademenindu-ne in amnezia cunoasterii.
Timpul are farmecul toanelor karmice si senzualitatea femeilor coapte.

Intr-o zi cel invins isi va fi baut otrava boema, dar moartea il va dezgoli din panza stingerii, scarbita de curatenia neintinata a sangelui.
Intr-o zi cel inchis va gasi in el orizontul si libertatea, savurand silueta distantei, si nu finitudinea marginii.
Intr-o zi bunatatea si nobletea vor fi atat de intense, incat zeii satanici se vor sparge intr-o implozie de zambete, transfigurati in nirvana.
Intr-o zi inocenta inimii firave va fi un templu al puterii intangibile si iradiante. Intr-o zi va fi prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii si totusi mult prea devreme pentru iertarea trecerii…

Timpul ne invata, cu vadita aroganta, ca nu putem invinge, atunci cand armele noastre sunt curajul, rabdarea si iubirea.
Ca nu putem sta neinfricati in fata furtunii universale, imbracati in visare, cand cerul involburat loveste in noi, neinfranat, cu imprecatii.
Ca vom fi ingenunchiati de cei carora le-am sarutat cicatricele si le-am iertat indragostit incertitudinea privirii, crezand orbeste in firescul devenirii si in simplitatea binelui.
Ca resemnarea nu este un raspuns, ci o necesitate intrinseca.
Ca intr-o zi va fi prea devreme pentru iertarea trecerii si totusi mult prea tarziu pentru pelerinii necredintei, care s-au inchinat necugetat uitarii…

Cautam un cuvant pentru necuvant...
Timp.
Trecut…

Tu... cata liniste. Cata simplitate murdara de profunzime. Cat sens. Cata magie gemand in ratiune.

Azi sunt femeie.
Azi sunt perfecta.
Azi sunt... pierduta in armonie.
Azi sunt nenascuta.
Arzand pentru tine. Arzand impreuna.

Stiu... tu te stingi in mine, iar apoi imi spui ca sunt mai frumoasa decat soarele topit in valuri de matase. Mai dulce decat ploile albe...
Diminetile tale miros a hainele mele, a venin si miere, a umar dezgolit si poezie rece.

Tu... ascunzi stropi de fum pe gene si citezi din Ana Blandiana: "Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile..."
Am fost bolnava de alb, bolnava un veac, insa tu m-ai iertat.

In camera noastra cu vedere spre luna si praf de rai:
Eu (mintindu-ma soptit) - "Culorile se sterg de la sine cand..."
Tu (oprindu-ma cu un sarut furat) - "Nu. Nu si culorile tale vii! Nu! Sa ne-mbracam in ploi moi si gri..."
In sufletul meu plang curat si rad sarat. Si ascult marea... lovind ca-ntr-o scoica in geam.
Tu... "Esti cea mai frumoasa femeie" imi spui. "Pe cuvant..."

Cei fericiti au ramas pana la caderea soarelui in bezna. Au fost hraniti cu radacinile somnului si strugurii dulci ai uitarii. Li s-au retezat picioarele si dorul de a merge prin ploile albe si vantul rece.
Ce mi-au dat mie? Nectar indoit cu otrava vie.

Poate ca am murit de curatenie si inca mai suspin in groapa mea rosie.
Poate ca acum ma nasc din tacerea erotica si ma aleg din rasuflarea zorilor.
Poate ca m-au asezat in leaganul asta noptos, in strainatatea fiintei, iar sangele meu nu a uitat de tine. S-a involburat otravit de la caldura impura si a tasnit in mine cu o putere sfanta.

Asa s-a rasucit lumina nostalgic in noapte.
Asa m-a strans pielea sufletului.
Asa am cazut pe lume, indragostita de ochi de padure.

Mi-e teama de umblet, de calatorie, de strazile vietii.
Mi-e urat de celalalt colt al lumii, de marginile-nchise, de hotare neatinse. Si stiu... sunt otravita cu iubire.

Voi invata un zbor atat de adanc, atat de orbitor, incat otrava se va evapora intr-o implozie de aburi. Causul palmei nu va mai astepta in gol o intoarcere.
Voi scuipa moartea infrigurata, tatuata de o fericire adevarata.
Carnea cuvintelor nu-mi va mai fi albastra...

Florile, frunzele, fructele.
Oasele mele rupte.
Ultimul ras al tau hohotind in tipete oarbe, tragand sa moara.
Si jur... nu te voi mai inventa niciodata.
Niciodata.
Otrava.

Priveste eclipsa de inima,
sub lupa clipei umile
ce stinge in noi urletul luminii.

Priveste in urma aerului
zburand albe
prin fum de soare
pasari de lapte.

Priveste norocul
cum se asaza pe buza statuie
ce ma saruta piscat de
dintii erotici.

Priveste absurdul
cum se lafaie pe genunchiul
intepat cu
vin si vant rosu.

Priveste!

Priveste...
cum trupul poeziei nescrise
s-a nascut din tine,
iar acum bate surd in
clapele inimii.

Priveste sau asculta florile
care strapung pamantul narcotic,
armate de ingeri ce se inchina
simplu... radacinii timpului.

Te voi astepta aici, in cafeneaua damnatilor, imbracata in trupuri de flori albe si umbre sterse de simplitate.
Cu buzele umezite de ploi ninse de vara, voi pasi pe pamant cald purtand spre moarte cuvinte prinse in radacini nisipoase.
Iar soarele laptos isi va uda uscat nurii in balti de liniste fara sa guste din sucul patimii si fructul mangaierii intunecate.

Stiu ca intr-o zi vei veni si ne vom aseza spate in spate. Nu trupurile, ci aripile.
Tu vei privi prin mine, iar eu ma voi trezi in tine, in dumnezeul clipei si in dulceata limpede.
Iti voi vorbi intr-o uitata limba putin stangaci, rosind neimblanzita, incercand sa iti deschei cu un sarut albastrul claviculei.

Niciodata, niciodata nu te vei sparge in ceata cruda a zorilor. Niciodata timpul nu iti va fura samburii silabei. Ei vor rodi in mine, in amurgul domol al genezei, in piatra neagra zgariata de tipatul apei.

Te voi visa o data pe an, cu o aproape bucuroasa disperare. Voi astepta atat de mult incat lumea se va topi batrana in lava zapezii catacombice.
Ochiul inchis se va naste din franturi de puritate si picaturi balsamice.
Luna va rasari obeza, nemaiputand sa desparta noaptea de nenoapte si fiinta mea indragostita de dragoste.

Te voi iubi cu toate inimile pamantului, sorbite in carne si oase, amestecate in cer de sticla si mare, ingropate sub calcaiul teluric al universului otravit de aer.

Lasa-ti culorile moi in mine, in ingerii goi, intorsi inapoi...

Canta-mi despre vazduhul caprui
care m-a blestemat sa ratacesc
in goana si pustiu... sub cuvant.
Cu anii vechi.
Cu vietile noi.
Sarutand vecin ochii tai.

Se face nisip.
Fierbinte si ud.
Sarat de un soare de sare nauc.
Un soare marin.
Apus in senin.

Eu inainte.
Tu inapoi.
Ma mint.
Orasul e indragostit.

Canta-mi despre vantul tacut
care nu ma lasa sa curg cu nonsalanta porilor hamesiti
pe coapsele tale dulci,
oceane de sange inundate de un dor ascuns,
ne-nascut pe gene repezi de somn.

Canta-mi rar.
Niciodata deplin.
Inclinat de adanc.
Dezgolit in ras stins.
Soptit in crestet de gand.

Canta-mi despre piatra misterioasa,
naufragiata pe tarmul palmei,
care prevesteste o ploaie
cu stropi de seva metalica si sunete lemnoase.

Canta-mi despre nimicuri ne-intamplate.
Despre cometa ascunsa in sapte aripi.
Despre tine insumi.
Despre miez si trup.
Despre omul care sunt tu.
Despre boabele din pastaie.
Despre ganduri puse la pastrare apasatoare.
Despre rana care ne-a durut acut.
Absurd.
Aud surd.

Canta-mi tu.
Eu nu mai cred... in cuvant.
Cant. Canta-mi.
Canta-mi... un cuvant.

Despre omul fara umbra nu am stiut mai nimic. Acum stiu. Stiu.
Uneori mergeam pe trepte subtiri, de zapada rascolita, gri. Alteori alergam magnific de sus, intr-o colivie rosie, acoperita de ceata si fum. Sau ieseam la o plimbare pe pamantul infinit, albiti de soarele translucid.

Era frumos alb. Era fascinant trist, obosit, imbracat intr-un zambet descult, dezgolit de spatiu si timp. Era negru incandescent lipit de trupul meu gol.
Ii auzeam pasii peste pereti incolori, in respiratii calde si moi, stinsa de un ropot de ploi.
Ascultam pe buzele lui franturi de ganduri adormite in cuvant.
Imi placeau liniile, nirvana din priviri, orizontul genelor cu aroma de povesti, buzele desenate din picaturi si matase de flori, atingerea curgatoare a bratelor grele de fiori.

Un labirint al tacerii in care am izgonit nisipuri miscatoare... fara amintiri. Il mai caut in mine si acum, in fiecare amanunt, in oglinzi, in golurile pline din trecut. Iar amintirile sterse sunt dintr-o data proaspete, fulgerator de vii.
Acum stiu. Am iubit impreuna... culoarea gri. Acum stiu. Omul fara umbra va ramane... nemuritor.

Un vis incepe intr-o camera alba.

O camera goala, fara efecte, fara pereti, fara fotolii colorate si lampadare oarbe. O camera cu aroma vaporoasa de vant, glasuri soptite de flori veninoase, ochi mici inchisi de un cuvant inghetat, nerostit.

O camera in care ai fost prins, mintit, momit sa traiesti miniatural existenta unui rege renegat. Nu ti s-a cerut sa crezi, sa iubesti, sa visezi, dar tu ai indraznit si ai zidit un perete drept si viu, un perete divin, cu bratul stang aprins de un elan hipnotic, tacut. Si nu te-ai oprit aici. Ai urcat scarile insirate spre infinit si ai ascuns un soare in sanul tau. Un soare rece, injumatatit de silueta unui orizont glisant. Si l-ai incalzit la piept. Si ai tresarit. Si l-ai iubit. Te-ai lasat ars de stelele uscate cazute pe pragul sufletului tau. Si ai plans. Pentru ca a ramas goala camera in care te-ai pierdut asteptand.

Diminetile sunt toate la fel... transfigurate de zambete arse si sarutari patimase. Imbatate cu elixirul esentelor tari care-mi bolborosesc in recele inimii. Au aceleasi chipuri palide care tanjesc sa-mi spuna ceva... ceva ce refuz sa ascult, ceva ce am abandonat, ceva apus, ceva infinit de amar.

Mi-am vandut sufletul pentru a putea uita... o cafea rece in care am picurat scrum incandescent, tranchilizant. O cafea in care am citit despre stafiile sufletului meu. Si am iertat... pentru ca nu pot fi sfaramata de o lovitura veninoasa de cutit. Pentru ca traiesc fulgerator si divin. Pentru ca ma trezesc in fiecare zi aici. Pentru ca pamantul iubeste orizontul in care s-a abandonat, alunecand tacut intr-un sarut rotund, primordial.

Totul este perfect... un perfect ridicol de perfect, asezat peste inima mea ca un pled inert, scufundat in liniste albastra si rosu sagetat. Si cele doua inimi par impacate, imbratisate intr-o armonie galbena, exaltanta, straine de platosa de lacrimi ce le mascheaza. Si chiar sunt...

O ploaie sarata danseaza alert pe conturul alb al geamului. Nu sunt nefericita. Sunt enervant de fericita... ca intr-un vis care a inceput un pic mai departe, un pic mai devreme, abia strecurat in inima mea de un magician al iubirii necunoscut, care traieste vesnic, exilat in neant.

Pasesc pe nisipul usor fierbinte cu vise proaspete, ascunse in buzunarele mintii, pentru a fi uitate, nu pierdute, fara calcaturi indoite, infipte adanc in cimentul timpului, fara cuvinte murdarite de negrul apasator al simtirii. Sunt nascuta pentru a fi fericita... asa mi-a soptit Magicianul iubirii.

Niciodata mie. Cel mai adesea altora. Celor raniti. Celor care priveau spectacolul vietii din anticamera. Le-am picurat pe buze aroma unei clipe speciale.

Le-am aratat stelele in fiecare zi altfel. Le-am oferit iubirea mea sincera in avalansa pana cand au inceput sa zambeasca. Pana cand au inceput sa straluceasca mai frumosi si mai puri, metamorfozati de blandete si speranta.

Eu am uitat sa mai fiu speciala. Sa ma trezesc dimineata cu gandul la durerea mea de dinti, la zilele aruncate la gunoi pentru simplul motiv ca... iubesc oamenii, iar efectul pervers al acestei indezirabile apucaturi e ca ei nu ma vor iubi pe mine niciodata.

Pentru ca in ochii lor par slaba, si nu generoasa. Pentru ca ei se identifica cu drama si mediocritatea, iar eu le tulbur perfectiunea mizera ca o idioata. Si numai din acest unic considerent egoismul e cea mai sanatoasa trasatura morala, un anestezic generat interior care-ti permite sa traiesti fara dureri cu tine insuti si cu ceilalti.

Am aruncat aici doar deseuri si fictiune, balast si tristete. Sunt o actrita desavarsita a nefericirii. Insa doar o actrita. Iar astazi mi-am dezlipit cu un sarut masca tristetii.

Am ramas cu adevarurile simple, cu minimalismul trairii, cu diminetile de iulie cand tu imi atingi umarul si te rogi in gand sa te pastrez in tragedia mea. Sa te primesc in inima mea. Cand tu imi veghezi somnul si ma intampini cu un gand curat, un buna-dimineata neterminat. Cand nu iti doresti decat sa imi dau seama...

Ca tu ma iubesti. Ca tie iti pasa. Ca tu ma vezi puternica si stralucitoare, o printesa adevarata. Ca pe tine nu te poate indeparta nici furtuna, nici soarele in avalansa, nici linistea, nici cutremurele, nici lacrima. Ca esti un luptator desavarsit, un optimist. Ca esti mai chipes decat visam, un print ca la carte. Ca nu vei inceta sa crezi. Ca mi-ai daruit mie armura ta. Ca esti nebun, si curajos, si intelept. Ca m-ai invatat sa zambesc. Ca ma tachinezi. Ca ma cunosti si intelegi. Ca stii sa visezi. Ca vrei. Ca esti amuzant si stii sa spui povesti. Ca ai botezat o stea cu numele meu. Ca mi-ai daruit un camp de flori. Ca mi-ai gatit. Ca ai gasit o insula pentru noi doi. Ca am fugit de toate si de toti. Ca mi-ai intins o inima, un cuvant cand oamenii mici calcau indiferenti. Ca tu, cel mai dorit barbat, ai venit si ai ramas. Ca seara ma invelesti. Ca esti pur si simplu perfect.

Ca ma salvezi, Fat-Frumos!

Uitarea,
o binecuvantare.
Nu imi mai palpaie inima ca altadata.
Divin.
Neintrerupt.
Ca intr-un miez de piatra.

Rece amar.
Metalic.
Pielea ta mirosind a aer fierbinte,
balsamic
s-a innegrit in alb orbitor,
de noapte.
Si ai ramas un zeu de fildes cu brate goale.

O iubire sincera,
cu ochi mari daruiti in nestire.
De drag si de blandete
sa imi stralucesti in brate mai viu si mai puternic.
Te-am smuls din timpul magnetic.
M-am intamplat pentru tine ca un fir de mirare
imperceptibil, crescut din radacini divine.
O intamplare simpla.
Simtiri edenice.

Am facut greseala florilor nerupte
ce infloresc mult prea devreme,
ascunse in petale moi,
nevazute, pe panza alba a sufletului.

S-au strans sub ploape
umbre haotice.
Amintiri la singular.
Regrete.

Imi mori in gand fara sa-mi porti pe gene
nebunia parfumului.
Fara sa imi starnesti in joaca
tandretea zambetului.

Au mai ramas
doar necuvintele
dezbracate in cearsafuri straine.
La fel.
Doar soapte betive.
Retina invelita in dantela fina.
De vina.

Esti un poem inchis
inchinat uitarii.
Mi-am luat de la tine trupul si inima.
Dansul cuvintelor...

"Aşa, proiecţionistule, fă întuneric, să nu ne mai vedem, să nu trebuiască să ne privim în ochi."

Sunt fericita... pentru ca fericirea nu poate fi amanata de micile neputinte. Pentru ca poti sa pleci oricand. Pentru ca nu ai cum sa nu te intorci. Pentru ca te sufoci in la fel... izbitor de diferit. Pentru ca totul este de fapt un multiplu de asteptare, un colaj imens, murdarit.

Mi-am tamponat tampla de zidul plictisului si am inceput sa clonez zilele... sfanta si confortabila obisnuinta... poeticul asta circumcis.
Am lasat aici... fericirea care nu tine, panaceul zilnic, visele care nu se lasa visate, spectacolul nimicurilor, incrancenarea iluziei, tristetea iubirii abulice.

Candva. Intr-o zi. Mai tarziu. Voi fi epidermica pana la uitare, ascunsa in profunzimi blurate, care stiu sa ma imbrace si sa ma dezbrace...
Un inel al ne-intamplarii rotund si total... incolacit pe sarma minusurilor... stramb.
Speranta crapa ultima... dar e mai neputincioasa decat noi.

Panzele albe nu au fost calcate de picioarele neimblanzite ale oamenilor. Ele nu au ganduri ninse, urme umede, ochi rotunzi si chemari latente. Doar maluri proaspete, subtirele, ocrotite de soare, curgand pastelat intr-o singuratate imaculata, mangaietoare.

Pictorii prefera pe buna dreptate panzele albe...
E pustie, sfasietoare, nelegiuit de frumoasa o panza alba, neclintita ca o icoana uriasa, vanata de brate stropite in marmura.

Putini stiu sa o picteze din ochi imbatati sau cu buricul degetelor fosforescente. Sa o sarute cu buze amare, arse. Sa o stinga cu silabe purifiante.

Un alb trist, tulbure, innegrit de luciu, ucigator de dulce.
Un brat de scrum dizolvat in apa de suflet...

-Bine-ai venit, Fat-Frumos, am auzit de tine, dar de vazut nu te-am vazut niciodata. Poate doar intr-o zi calda si umeda, impietrit, oglindit in verdele marii, cu zambetul spart de valuri murdare.

Ai muscat din mine, Fat-Frumos, din buzele mele coapte ca un mar moale. Mi-ai cules crengute dulci si rotunde de pe tample diafane. Am dormit impreuna pe flori mute, insa glasul plans al fluierului a doinit incet in tine, ademenindu-te catre castele ninse si ziduri atarnate de cerul inaltat in ruine serafice.

Te-ai avantat pe seaua calului si ai plecat in lume, dezmierdat de umeri de ploaie si priviri senine.

Nu ti-a placut simplitatea mea, Fat-Frumos... Ai vrut cuvinte, dar firea e inaltatoare prin taina si tacere. Nu ai avut timp sa imi asculti simtirea, melodia invelita in nori de argint si miros orbitor de soare. Nu ai avut timp de aceasta intamplare simpla. Ai calcat stramb pe ierburi improspatate, fierbinti, fara sa privesti in ochii mei plini de visuri somnoroase.

Nu ti-a placut paloarea inimii si roseata chipului, mainile mici si pletele despletite, unite ca intr-un leagan cusut din flori de gradina, scufundate in matase. Mi-ai zis ca iti par moarta... Dar asa este povestea, Fat-Frumos... De ce nu intelegi? De ce nu-ti amintesti? Poate pentru ca nu esti Fat-Frumos... Daca m-ai saruta intr-un anumit fel, pe ochii palizi si mi-ai spune cu o voce dezmierdata: "-Hai, scoala, e ziua-n amiaza-mare!"...

Dar nu ai timp, Fat-Frumos... esti doar o umbra indepartata, ascunsa intr-un palat de marmura. Pentru ca esti batran, Fat-Frumos... pentru ca ai crescut intr-un an cat altii in sapte, iar asta nu te-a facut mai intelept... ci mai grabit, mai orbit, mai innebunit de pulsatie.

Povestea ta a incaruntit pe genele mele albastre, pe carnea visinie, spalata in negrul sfasiat de noapte.

Si te credeam viteaz, Fat-Frumos, chiar daca toti ceilalti radeau de calul tau slab, de tinichea. Radeau de mine, radeau de noi...
Ma durea sa te vad plangand, Fat-Frumos, si l-am schimbat cu un exemplar alb, inaripat. L-am hranit cu jaratic, l-am adapat cu para de foc si i-am turnat pe crestetul incins lacrimi.

De ce traiesti in basme, Fat-Frumos? Ai fi putut ajunge pana aici, pe calul tau nazdravan... Dar dorul inimii tale e pesemne undeva mai departe...

Nici nu existi, Fat-Frumos. Nici nu existi. Esti doar un bufon. Un bufon trist... Un om obosit... coborat pe niste scari crapate. Pana si zmeul ala tont a murit rapus de propriul lui buzdugan...
Dar pe mine m-ai ucis, Fat-Frumos... si eu am stiut, si m-a durut, si te-am lasat, si te-am cantat, si te-am iubit in alb.

Tuturor le-ai oferit cate ceva, Fat-Frumos... zambete, prietenie, onoare, dragoste. Mie nu mi-ai daruit nimic... poate doar un vis care ma arde apatic, un sarut timid, acoperit de alge, multa asteptare si munti de sare... m-ai lasat sa traiesc singura, cu fata in brate, cutremurata, lipita de membrele soarelui.

Mi-a fost frica, Fat-Frumos... ca o sa cad dupa calul tau alb in mare, intre tarmuri pamantene, inghetate.
Am invatat sa zbor, Fat-Frumos... Am invatat... si acum o sa inchid fereastra. Eu nu am nevoie sa plec, Fat-Frumos. Eu raman aici, cufundata in ceata asta alba, indragostita de vant si mirare. Asa zbor eu, Fat-Frumos! Asa am fi putut zbura amandoi...

M-am nascut intr-o dupa-amiaza de marti, intr-o zi de treisprezece ianuarie, acum douazeci si unu de ani. Da... cam nefast... un frig tipator, un decor alb-cenusiu, amortit, insa doi oameni tineau in brate o papusa cu tenul incolor si ochii negri, mirati si se iubeau colorat. Buzele ca doua cirese de mai racneau ceva... lovindu-se de lumina becului care ardea stramb. Atunci am simtit frica, frigul si un tunet de iubire ravasitor, tranchilizant.

Parintii mei m-au iubit enorm. O simt si acum in sangele meu, in optimismul asta bolnav, extravagant. Am stiut mereu ca m-am nascut din bataile inimii lor... din iubirea unui BARBAT pentru o FEMEIE, o iubire absoluta... demonizata de nebunia trupului si frumusetea gandului.
Am trait pe cer si pe pamant, pe asfaltul proaspat uscat, imbratisata de mister, sub praful unui nor care se scutura de ploi, zambind ingenuu catre noroi.

Mama ma gatea ca pe o printesa, o domnita curioasa si neastamparata, indragostita de arhitectura senzatiei. Ma imbraca in rochite vaporoase, cu volanase manjite de creta si ciocolata si imi prindea pe tample bentite din plastic. De atunci respect plasticul. Ea m-a invatat totul despre putere, rabdare, farduri, naturalete si feminitate.

Tatal meu imi citea poezii si uneori ma ducea de la gradinita la meci. El mi-a ales numele si m-a invatat sa citesc. Impreuna ne-am straduit intr-o dimineata de noiembrie sa definim frumosul. A fost amuzant si dificil. Atunci mi-a zambit si mi-a zis sa ma inconjor de simplitate si voi trai frumos. Tot el m-a invatat sa cred in carti, in povesti, dar mai putin in eroi. Si sa evit pronumele personal "eu".

Bunica ma ducea in parc, in fiecare dimineata insorita, sa culeg seminte din flori. Insa eu alergam dupa lumini si beculete. Eram obsedata de zmei si finetea pietrelor. Ea m-a invatat sa pictez, sa dansez si sa ma comport ca o domnisoara.
Prima poezie am scris-o la sase ani si patru luni. Era despre o pisica care pasea pe sarma si avea mustatile colorate in lapte... in lapte cu ciocolata. As putea sa jur ca vad totul prea colorat. Chiar si laptele pur e usor albastru... pe retina mea.

Apoi a aparut fratele meu... un omulet mic pe care il priveam cu teama si curiozitate. A fost cel mai frumos moment din viata mea... Avea parul lung si ondulat si mult timp am crezut ca e o fetita cam ciudata si nesociabila... care se joaca cu tractorase si robotei, in loc sa se alature picnicului meu cu papusi Barbie anorexice si fitoase. Acum este fiinta pe care o iubesc cel mai mult. El m-a invatat sa cred in puritate si bunatate neconditionata.

Un miraj, se pare... caci traiesc intr-o lume in care iubirea nu are nicio semnificatie, printesele citesc Cosmopolitan si se bronzeaza la solar, isi pun silicoane dizgratioase si poarta discutii plictisitoare. Oamenii se straduiesc prea mult sa para niste falsuri evoluate... din maimute, poate. Nu isi fac timp pentru zambete, cuvinte frumoase si spontaneitate... serbet de zmeura si carioci galbene. Totul se reduce la orgoliu prostesc, pastile de aroganta si tone de sintetic si superficialitate.

Ce vreau eu? Nu vreau nimic... nimic special, e clar, iar asta pentru ca sunt imprastiata intr-o dihotomie idioata. Nu cred in greseli, ci in beatitudinea eronata. Imi place praful mai mult decat soarele. Ploaia mai mult decat ninsoarea. Marea mai mult decat cladirile metalice. Insa de fapt le iubesc pe toate.

Am asteptat un print adevarat... care sa ma inveleasca in matase. Un print care sa poarte in inima o prastie nazdravana si sa ma ascunda in castele miniaturale, urbane, insa printii adevarati calatoresc in rachete cu reactie, in calesti spatiale, la secole lumina distanta de trotuare si felinare.
Sunt fericita pentru nimic... pentru ca asa am invatat sa fiu.